În răcoarea dimineții

În răcoarea dimineții, de un gând ce-i apărut,
Pe-al meu drum sunt dus spre zorii, ce-i aștept eu mai demult,
Căci în ei să-mi deschid ochii, este tot ce îmi doresc,
Ei sunt zori în Țara sfântă, înspre care mă grăbesc.

Vreau s-adorm în astă lume, să nu simt... să nu mai văd,
Cum se zbate-a mea ființă, să nu cadă în prăpăd,
Nu mai vreau să simt durerea, inima ce mi-a brăzdat,
Căci atâtea lacrimi grele-o vreme lungă a vărsat.

Vreau îndată să-nchid ochii, și în vis o mână-ntind,
Știu că cineva exist-acolo sus, vreau să-L ating,
Ca să simt cum mă cuprinde-un val sau poate un fior,
Ca să îmi doresc eu viață, să nu spun că vreau să mor.

Știu că-n zori este-o putere, ce îmi poate azi salva,
Pasul clătinat de vremea, cu a ei povară grea,
Poate-acea putere mie, întristare-apăsătoare,
S-o tranforme-n bucurie, căci acea putere-i mare.

Este-n zori de dimineață, și la ea vreau să ajung,
Dar pe calea-nspre putere, cele ce mă fac să plâng,
Ele-mi răsucesc privirea, și mă lupt să nu privesc,
Înapoi... ci doar spre zorii, ce îndată ei sosesc.

Ei sunt plini de bunătate, sunt un început de zi,
Ce de noapte niciodată, ea urmată nu va fi,
Infinită va fi vremea, începută ea de zori,
Bucuriile alese, nu vor fi doar uneori.