În răcoarea dimineții

În răcoarea dimineții, soarele din nou apare,
Încălzind întreg pământul, care liniște nu are,
E grăbit din zori de ziuă, să robeasc-acest pământ,
E orbit de ceața care, e adusă ea de vânt.

Dar el razele-și arată, ca pământul să-l trezească,
Dintr-o alergare goală, el ar vrea să îl oprească,
Căci această alergare, este fără de vre-un țel,
Nu sfârșește ea în brațul, Regelui Emanuel.

Cel ce astăzi cheam-acasă, pe cei mici și pe cei mari,
Pe acei fără de casă, pe acei ce sunt hoinari,
Glasul Lui răsună-ntruna, se aude-n zi și noapte,
Să trezească omenirea, ce-i condusă azi de șoapte.

El îi spune că în grabă, zilele se vor sfârși,
Cele fără de vre-un capăt, se grăbesc în a veni,
Să adune azi pământul, soarele mereu îi spune,
Doar comori și rodul care, nu-i pentru această lume.

El de dimineață-l strigă, să-l audă omenirea,
Ca să îl urmeze-n toate, să cunoască nemurirea,
Căci în rătăcirea care, azi aleargă ne-ncetat,
Va sfârși în locul veșnic, de cel rău întunecat.

El îi luminează calea, chiar din zorii cei de zi,
Nici în nopți a Sa lumină, ea nicicând nu va lipsi,
Căci dorește Cel din slavă, să nu să se rătăcească,
Ci spre ceruri omenirea și pământul să privească.

În răcoarea dimineții, dar și în acel de seara,
Strălucește-ntotdeauna, nu vrea unul ca să piară,
Cei ce își doresc azi viață, doar lumina cea de soare,
S-o urmeze caci ea este, veșnică nemuritoare.