În odaia încuiată

În odaia încuiată, ucenicii stau de pază,
Peste fețe obosite, așteptau să cad-o rază,
Frica le sugrumă glasul, stau cu toții adunați,
De minunea învierii, par de-a dreptul speriați.

​Toma stă retras în umbră, cu o minte zbuciumată,
Inima în îndoială-i, de o piatră apăsată,
El nu poate să accepte, ceilalți ce i-au povestit,
Crede că e doar o umbră, ori un vis neîmplinit.

​„Nu pot crede în minune, până nu-L voi pipăi,
Până rănile adânci, cu-al meu ochi le voi privi,
Dacă nu-mi voi pune mâna, unde coasta ce s-a deschis,
Voi rămâne în tăcere, ca de un pustiu cuprins.”

​Zile pline de tăcere, peste suflet i-au trecut,
Căutând un semn de viață, în tot ce a cunoscut,
Plin de-adâncă tulburare, întrebând la orice pas,
„Unde este-Nvățătorul, de ce singur am rămas?”

​Iată, ușile-s închise, dar Isus e printre ei,
O lumină El revarsă, peste ucenicii Săi,
Nu e duh și nu e abur, este trupul preaslăvit,
Cel ce-a stat în groapa rece, era viu... nu a murit.

​„Pace vouă!” – zice Domnul, și spre Toma s-a întors,
Răspândind un mir de taină, taina sfântului Hristos,
Ochii Lui, ca focul veșnic, căuta în pieptul său,
Să dezlege teama mare, căci e roada celui rău.

Gândurile știe Domnul, știe tot ce-ai spus ascuns,
Nu-i nevoie de-ntrebarea, dacă este viu Isus,
S-a oprit chiar lângă Toma, cu un zâmbet plin de har,
Să îi șteargă de pe suflet, tot ce-avea vechi și amar.

​„Vino, Toma, pune mâna, în locașul cuielor,
Nu mai sta în necredință, fii de-acum încrezător,
Iată semnele durerii, ce pe cruce le-am purtat,
Pipăie a mele palme, ca să crezi... am înviat.”

​Toma simte cum se frânge, zidul rece de sub piept,
Când atinge palma sfânt-a, Celui ce e cel mai drept,
Degetul atinge urma, cuielor ce l-au străpuns,
Și în suflet îi pătrunde, cel mai tainic drept răspuns.

​Simte carnea caldă, vie-a Celui care a murit,
Înțelege-atunci că iadul, a fost pe deplin zdrobit,
Tremură întreg de spaimă, dar și de un dor nespus,
În genunchi cade în fața, Împăratului Isus.

​Nu mai este vre-o nevoie, de cuvinte sau dovezi,
Ceru-ntreg ți se arată, când începi tu ca să vezi,
Ceața minții se topește, adevăru-i arzător,
Dumnezeu coboară-n omul, ce a fost încrezător.

​„Domnul meu și Dumnezeul!”, strigă el îngenuncheat,
Căci în fața lui sta Fiul, Cel ce moartea a călcat,
Nu e doar un om, un meșter, nu era nici-un prooroc,
E Stăpânul peste moarte, peste apă, peste foc.

​„Ai crezut acum, tu Toma, fiindcă ochii ți-au văzut,
Fiindcă degetul tău astăzi, peste răni el a trecut,
Dar ascultă! ! ! ... . căci strig tare, pentru viitorul veac,
Pentru cei ce prin credință, pași doar înainte fac.”

​Fericiți vor fi aceia, ce în veci nu vor vedea,
Dar vor crede-n înviere, dragostea ce-i vor purta,
Cei ce nu vor cere semne, nici dovezi de pipăit,
Dar vor ști că totdeauna-i, El cu ei... pânl' la sfârșit.

​Ucenicii stau în rugă, plini de Duhul Sfânt și nou,
În odaia luminată, totul pare un ecou,
Toma se năștea-n-codată, avea focul în priviri,
Gata să vestească lumii, taina marii mântuiri.

​A plecat apoi prin lume, până-n loc îndepărtat,
Să le spună tuturora, că Isus a Înviat,
Nu mai șovăia pe cale, îndoieli nu mai avea,
Era plin el de credință, Domnului doar îi slujea.

​Astăzi Toma ne învață, când suntem descurajați,
Că Isus ne știe rana, vrea să fim noi vindecați,
Nu se supără pe omul, care vrea să vadă clar,
Ci îi dăruiește pacea, și al mântuirii dar.

​Dacă simți că piatra rece, inima ți-a astupat,
Uită-te la Cel ce viața, pentru tine El și-a dat,
Căci și-n camera închisă, sufletului când îi-e greu,
Va intra prin ușa strâmtă, Fiul Cel de Dumnezeu.

​Vom cânta cu toți ca Toma, a Sa mare biruință,
Când vom trece pragul morții, moștenind sfânta credință,
Vom vedea și noi cu ochii, slava Lui de necuprins,
Unde moartea e învinsă, unde iadul este stins.

​Iată dar sfârșitul tainei, ce prin Toma s-a văzut,
Ești chemat să ai speranță, chiar și-n ce n-ai cunoscut,
Domnul este viu și astăzi, lângă noi la orice pas,
Binecuvântat e omul, ce în El a mai rămas!
Amin