În Ghetsimani

În Ghetsimani pământul, rodea un rod de chin,
Iar cerul, greu de stele, părea de umbre plin.

​Acel făr’ de păcate, cu fruntea-nspre țărână,
Simțea cum moartea lumii, îi aducea Lui vină.

​Nu era doar sudoare, ce pe obraz avea,
Ci sânge pur pe-o piatră, din Domnul se scurgea.

​Avea atâtea rane, zdrobit de-o vină mare,
Se desfăceau în rugă, în stropi de disperare.

Apoi veni durerea, cu chip de fier și sfoară,
Când bicele cu gheare, tăiau a câta oară.

Nu mai era un spate, ci-un lan de răni deschise,
Unde mânia oarbă sentințele își scrise.

Iar fruntea... ah, dar fruntea, de Rege și de Sfânt,
Primi cununa aspră, crescută din pământ.

Și spinii lungi și negri, ca degetele morții,
Săpau adânc în tâmple, sub rânjetele sorții.

Urca un lemn pe munte, uscat și fără milă,
Purtat ce-a fost pe umeri, cu fața Sa umilă.

Un pas era un urlet, în oasele-i trudite,
Genunchi cădeau pe pietre, în suferinți cumplite.

Atunci, acea mulțime... ce-a fost de El hrănită,
Acum ridica pumnul, lovindu-l fără frică

Scuipând în fața blândă, în ochii plini de durere,
În timp ce aducea, iertare, și-nfiere.

Și iată-n clipa neagră, ciocanul cădea greu,
Era străpuns de cuie, un Fiu de Dumnezeu.

Un sunet sec de carne, se crăpa sub metal,
Un fulger de durere, îl străpungea fatal.

Nu e doar fier în palme, e ura mea și-a ta,
Ce-i pironeau iubirea, pe dealul Golgota.

Îi aduceau durere, păcatul meu și-al tău,
Dar n-a privit în spate, răbdând tot ce-a fost greu.

Dar cea mai grea durere n-a fost în cui, nici spin,
A fost singurătatea, cu gustul de pelin.

Când cerul și-a întors privirea de la El,
Lăsându-l să se stingă, jertfit ca și un Miel.

"O, Eli," este-un strigăt, ce sfâșie pământul,
Când sub povara noastră, își dădea Duhul, Sfântul.

S-a scurs din El și apa, și sângele cel sfânt,
S-a prăbușit natura, cu fața la pământ.

Nici soarele de sus, n-a mai putut privi,
Cum Cel ce-a dat lumina, murea spre-a mântui.

​Nu mai avea suflare, nici chip, nici frumusețe,
Ci doar o rană vie, în marea de tristețe.

Capul îi cădea moale, pe pieptul Său zdrobit,
Iubirea și-a dat toată, zicând, , s-a isprăvit".

​Atunci sutașul rece, cu sulița în coastă,
A vrut să vadă moartea, în carnea Lui rămasă,

A curs izvor de milă, curgea atât de lin,
Să spele pe vecie, al omului venin.

​Stătea acolo mut, între pământ și cer,
Un Dumnezeu al jertfei, bătut în cui de fier.

Nu L-a ținut nici lemnul, nici groapa ce-a urmat,
Ci dragostea divină, prin care ne-a spălat.

El a tăcut pe cruce, sub cerul de plumb greu,
Să poți vorbi tu astăzi, cu bunul Dumnezeu.

​Privește-l cum se stinge, tăcut și plin de har,
Răbdând durerea morții, când devenea altar.

Căci fiecare picur, ce-a curs din trupul Său,
E prețul ce L-a dat, un Fiu de Dumnezeu.

E liniște acuma... pe dealul cel pustiu,
Căci Cel ce și-a dat viața, părea că nu-i mai viu.

Doar vântul mai adie prin haina Lui fâșii,
Lăsând în urmă urme, de lacrimi și pustii.

​Dar tu, ce-asculți povestea, acestui chin imens,
Să nu crezi că durerea a fost fără de sens.

Când inima-i bătea, tot mai încet și rar,
El te-a salvat pe tine, din marea de amar.

​Pleacă-ți deci azi genunchiul, în faț'acestui Miel,
Și plânge-ți și tu vina, ce-a dus-o numai El.

Căci moartea Lui cumplită, de n-ar fi fost așa,
N-ai fi avut azi parte, de-Mpărăția Sa.

​Rămâi o clipă-n umbră, sub lemnu-nsângerat,
Să simți cum prețul vieții, Isus l-a achitat.

Nu sunt doar simple versuri, nici vorbe pe o foaie,
Ci dragostea ce spală, a plânsului șuvoaie.

​Să porți de-acum în minte, cât viu vei mai păși,
Că n-a fost altă cale, un cer a moșteni.

S-a isprăvit calvarul, când harul se năștea,
Din jertfa Celui care, pe cruce se jertfea.
Amin