IN EDEN

ÎN EDEN

Creaţia era deplină…
Iar El, Izvorul de lumină
Şi dragoste dumnezeiască,
În cea mai splendidă grădină
I-a pus pe oameni să trăiască.

Erau mulţimi de flori frumoase
În care Domnul aşezase
O binecuvântare nouă:
Parfumul fin de chiparoase
Cu minunaţii stropi de rouă.

Adam plângând de fericire
Trăia intens prima iubire
Privind la Eva lui suavă.
Proaspăt creaţi din nemurire
Erau înconjuraţi de slavă.

Isus, Maestrul căsniciei,
Nălţa un imn al bucuriei
Spre Cer, spre Dumnezeu, prin Duhul.
Vibra-n decorul feeriei
De cântul sfânt întreg văzduhul.

Unind Bărbatul cu Femeia
Cel Sfânt, prin har, avu ideea
Pe loc să-i binecuvânteze:
„Unirea voastră este cheia
Ce poate să vă lumineze.

Să creşteţi, deci, umplând Pământul!...
Stăpâni să-i fiţi doar prin Cuvântul
Ce vi l-am dat azi ca poruncă.“

Din zori de zi când bate vântul
În vorbă Şarpele se-aruncă:

„Cu-adevărat zisese oare
Cel Sfânt şi plin de îndurare
Să nu mâncaţi, de bună seamă,
Din orice pom? Ciudat îmi pare!...
De veţi mânca nu-i nicio dramă!...

Nu veţi muri în neştiinţă,
Veţi fi ca El în cunoştinţă,
Ca Domnul slăvilor divine
Deosebind cu chibzuinţă
Ce este rău de ce e bine.“

***
Prieteni, asta nu-i poveste
Ţesută-n ticluiri funeste,
Dorind să impresioneze.
Ci-i glasul Bibliei celeste
Chemându-ne pe metereze.

Căci vechiul Şarpe niciodată
Nu ne vrea inima curată
Şi-n ea Isus să fie Rege.
Tu, călător pe calea lată,
Prin harul sfânt, mai poţi alege.

Respinge şoaptele minciunii
Pe care le repetă unii
Ca să-şi câştige existenţa.
Tu nu-ţi fă casă cu nebunii
De-I vrei lui Dumnezeu prezenţa.

Deşi nu-L vezi, El nu-i departe.
Păcatul, doar el, te desparte
De Cel ce-n dragostea Lui mare
A suferit şi chin şi moarte
Să-ţi dea şi pace şi iertare.

Deci, părăseşte calea lată
Ia-ţi crucea zilnică îndată,
Căci nu-i prea scump vreun sacrificiu
Să ieşi din lumea care-arată
Ca un adevărat ospiciu...

Vei fi a Domnului Mireasă,
Şi vine-o zi – cea mai frumoasă –
Când îmbrăcat în in subţire
În slava cea prealuminoasă
Îl vei întâmpina pe Mire.