În Eden

ÎN EDEN

Dionisie Giuchici
vol. 1 - "Domnul, nu eu!"

Iată-l pe Adam în rai
Copleşit de şoapte:
"În lumină nu mai stai!
Fugi de-acum în noapte!

Şi-apoi cum să stau? mă-ntreb-
Gol în Faţa-i sfântă?...
Mă cutremur, mă-ngrozesc!"
-Omul se-nspăimîntă-

Şi prin codrul înverzit
S-a ascuns de teamă;
Însă glasul Celui Sfânt
Pe Adam îl cheamă.

Însă el pe după pomi
Faţa şi-o ascunde;
Domnul strigă: "Unde eşti?"
Iar Adam răspunde:

"M-am ascuns de Faţa Ta,
Fiindcă mi-e ruşine!
Căci sunt gol, sunt dezbrăcat,
N-am nimic pe mine!

Eu din frunze de smochin
Mi-am cusut veşminte,
Dar cu-acestea cum să-ţi stau
Doamne, înainte?

Când în faţa Ta am stat
Îmbrăcat în raze,
În lumini de curcubeu
Veşnice topaze.

Îmbrăcat cu Duhul Tău,
Sfânta confidenţă,
Iar acuma sunt lipsit
De a Ta prezenţă.

Când cu flaute şi timpane
Mii de păsărele,
Răsunau în zori de zi
Printre rămurele,

Printre frunze de palmier
Ţi-auzeam cuvântul;
Căci aşa venea de sus
Glasul Tău, ca vântul...

Doamne Tu mi-ai dezlegat
Taină după taină...
Iar acuma eu sunt gol,
Sunt lipsit de haină!"

"Omule cine ţi-a spus
Taina suferinţei?
Nu cumva ai rupt din pom?
Pomul cunoştinţei?"

"Da, femeia m-a-nşelat!
Ea e vinovată!"
Iată cel dintâi proces,
Prima judecată.

Ca să-şi scape vina lui
Acuză soţia;
Dar judecătorul drept
Cere mărturia.

Atunci Eva a răspuns
Ocolind păcatul:
"Şarpele m-a amăgit!
El e vinovatul!

Doamne, dacă nu puneai
Şarpele-n grădină,
Noi am fi trăit în veci
Fără nici o vină!"

Dar să zică el sau ea:
"Eu sunt vinovatul!
Pofta mea m-a amăgit!
Iartă-mi deci păcatul!

Iartă-mă, sunt vinovat!
Eu, şi nu soţia!"
Dumnezeu le-ar fi iertat
Lor, vinovăţia.

"Iartă-mă, căci numai eu
Sunt cea vinovată!
Căci am rupt şi am gustat
Roadă blestemată!"

Eu, nu el! sau eu, nu ea!
Fără acuzare!
Dac-aşa te rogi, să ştii,
Vei primi iertare!

Însă dacă spui şi tu:
"Ea e vinovată!"
Nu vei fi iertat să ştii
Frate, niciodată.

Omul şi soţia lui
Au trăit pe-afară;
Până n-au păcătuit
Nu se acuzară.

Ochii lor erau închişi;
N-au văzut păcatul;
Până când nu au primit
De la şarpe sfatul.

Atunci ochii s-au deschis
Şi au văzut solul
Moartea care le-a săpat
În fiinţă golul.

Şi-au fugit pe după pomi
Să-şi ascundă vina,
Căci într-adevăr, cei doi
Şi-au pierdut lumina.

Omul şi soţia lui
Iată-i în ocară;
Căci din raiul sfânt, cei doi
Au fost daţi afară.

Cu nădejdea că-ntr-o zi,
Domnul mântuirii,
Le va dărui din nou
Raiul fericirii.

Şi Adam s-a chinuit
Să-şi atingă visul,
Dar degeaba, că-ntr-o
L-a-nghiţit abisul...

Trupul în pământ s-a dus;
Morţii împreună;
Dar Hristos a înviat!
Iată vestea bună!

Iată porţile de fier,
Drugii de aramă,
Cum se-ndoaie, cum se rup
Căci Isus îi cheamă.

De la Noe la Adam,
Cine vrea să vină,
Dumnezeu în adâncimi
V-a trimis lumină!

Şi-au zburat cu toţi cântând
Morţii din prinsoare;
Căci Mântuitorul sfânt
Le-a adus iertare.

Din Adam la Noe, toţi,
O mulţime mare,
Din acele adâncimi
Au zburat în zare.

Tot mai sus şi tot mai sus
Depărtaţi de tină;
Căci Hristos i-a strămutat
În a Lui grădină.

În ţinutul celălalt
Unde nu-i duhoare,
Să-i slujească, căci i-a smuls
De la închisoare.

Ei sunt duhuri, dar în trup
Vor veni odată
Ca să stea în Faţa Lui,
Toţi la judecată.

Domnul va-nvia atunci
Trupuri umilite,
Care-au fost prin har, prin Duh,
Albe şi sfinţite.

Ei în trupul păcătos
N-au primit iertare;
Numa-n duh au fost scăpaţi
De la închisoare.

De aceea vor veni
Ei la judecată,
Ca să fie întregiţi,
Fără nici o pată.

Când Hristos la ucenici
Le-a vorbit de nuntă,
Era vorba despre noi,
Naţiunea sfântă.

Fraţilor, aş vrea acum,
Să vă spun o taină:
Ştiţi că unul din nuntaşi
Era fără haină.

Ştiţi că Domnul l-a oprit
Şi l-a dat afară;
Unii-s goi, iar alţii au
Haina lor murdară.

Iată fiii lui Adam,
Credincioşii clerici,
Cum se-ascund în noul rai
Astăzi, prin Biserici.

Uite-i colo după stuf,
Sau pe-aici prin faţă,
Ei se mişcă, ei vorbesc,
Însă n-au viaţă.

Ei au rupt din ce-i oprit,
Şi-au gustat amarul,
De aceea Dumnezeu
Le-a luat tot harul.

Ei sunt goi de tot ce-i sfânt,
Dar nu fug, ci iată,
Vor să pară credincioşi
Fără nici o pată.

Când Hristos cu glas ceresc
Strigă de pe munte:
"Unde eşti?" -ei dau răspuns-
"Uite-aici, în frunte!"

Eşti în frunte şi eşti gol,
Şi tu dai solia,
Şi nu laşi pe cei trimişi
Să lucreze via.

Dumnezeu a pedepsit
Îngerii măririi,
Tu sărmane vrei să-ncurci
Calea mântuirii?

Cazul nu e general,
Nu sunt toţi dar unii,
Sunt mai răi decât Adam,
Decât ei străbunii...

Ei cu frunze de smochin
Vor să-nlocuiască,
Haina albă, Duhul Sfânt,
Haina părintească.

Poate ziceţi: "Stai pe loc!
Nu mai da ocară!"
Dacă nu-i adevărat,
Daţi-mă afară!

Însă dacă e mai rău,
Haideţi cu căinţă,
Sa ne-ntoarcem toţi smeriţi
Azi la pocăinţă.

Dacă ai păcătuit,
Ţi-ai pierdut cununa;
O, dacă te-ai pocăi
Şi să plângi într-una!

Şi să nu mai duci război,
Luptă necurmată,
Cu Isus, cu Duhul Sfânt,
Cu Cerescul Tată.

Înţelege că eşti gol
Cu împotrivirea,
Ai schimbat lucrarea Lui,
Duhul Sfânt, cu firea.

Dacă te-ai unit cu ei,
Ai oprit lucrarea,
Nu poţi şi cu Belzebut
Şi cu adunarea.

Semnul de la Cincizecimi
Ziua de Rusale,
A rămas doar melodii,
Imnuri şi chimvale.

Unde-s fraţii ce-au strigat:
"Aleluia! Ava!"
Voi, copii ai lui Adam
Unde vă e slava?

Unde-s hainele de in
Albe, cum sunt crinii?
Căci în frunze de smochin
S-au ascuns creştinii.

Astăzi nu-i mai deosebeşti
Numai după nume,
Căci atâţia dintre noi
S-au pierdut prin lume.

S-au pierdut, dar totuşi vin
Ca să-şi cânte oda,
Şi s-arate celorlalţi,
Chipul lumii, moda.

Ca să râdă de cei blânzi
Clasa împietrită;
De creştinii care au
Înima smerită.

Glasul care i-a vorbit
Evei în grădină,
"Nu-i păcat! nu veţi muri!
N-aveţi nici o vină!"

A rămas prin secole
Să ne ispitească,
Dar aleşii Lui Hristos
Pot să-l biruiască.

Fraţii mei, să nu mai stăm
Goi în pribegie,
Dumnezeul nostru vrea
Să ne dea tărie.

Să ne dea echipament,
Arme şi veşminte,
Să luptăm şi să privim
Numai înainte.

Să putem atunci zbura
În cereasca zare,
Unde nu va mai intra
Şarpele cel mare.

Doamne, dă-ne Tu la toţi
Hainele de nuntă!
Ne îmbracă în Hristos
Pentru slava sfântă!

AMIN