În căsuța de pe munte

În căsuța de pe munte,
Undeva în depărtare,
Doi bătrâni pe prispa casei,
Sub o rază ce-i din soare,
Așeptau de multă vreme,
Cu-al lor ochi mereu în vale,
Pe-al lor fiu... spunând întruna,
Poate... poate el apare,
Și vorbind unul cu altul,
Ei mereu se întrebau,
Oare a mâncat el astăzi,
Dar din umeri ridicau,
Se-ntrebau pe unde este,
Unde pasul îi pășește,
În ce pat el oare astăzi,
Trupul său și-l odihnește,
Mai trecură multe zile,
Ce în ani s-au transformat,
Dar bătrânii... tot pe prispă,
Ne-ncetat au așteptat,
Și după mai multă vreme,
Într-o seară pe răcoare,
Bătrâneii ei zăriră,
Undeva în depărtare,
Cineva de a lor casă,
El încet se-apropia,
Dar ei auziră glasul,
Ce întruna el striga,
Mamă... tată, eu sunt... fiul,
Ce demult îl așteptați,
El să se întoarc-acasă,
Ca voi să-l îmbrățișati,
Vin să-mi cer la voi iertare,
Că de veste nu v-am dat,
Unde sunt... dar vreau iertarea,
Că pe voi eu v-am uitat,
Multe clipe-nbrățișarea,
A rămas nedespărțită,
Mare le-a fost bucuria,
Ce n-a fost doar pentru-o clipă,
Căci de-atunci... din acea vreme,
Au rămas toți împreună,
Și sub soarele din ziuă,
Și sub minunata lună,
Azi cu toții să-nțelegem,
Dragostea de un părinte,
Este cea ce-i răbdătoare,
Nu cea spusă prin cuvinte,
Cum e Domnul nostru Tată,
El iubește ne-ncetat,
Pe-ai Săi fii care în lume-n,
Rătăcire au plecat,
Mereu îi aștept-acasă,
Îi așteaptă bucuros,
Dragostea de fii e mare,
Căci sunt fiii lui Hristos,
Dar și voi copii ce astăzi,
Mai aveți părinți pe lume,
Celui veșnic mulțumiții,
Pentru voi sunt o minune,
Căuații cât în viață,
Ei mai sunt pe-acest pământ,
În zădar e căutarea,
Dincolo de un mormânt.