În a nopți-ntunecime

În a nopți-ntunecime, inima-n a ei răcoare, de-o putere ce-i străină, umbre cutremurătoare, a fost dusă să cunoască, frigul mortii din adânc, unde chiar și-acele pietre care tac, au grai... doar plâng.

Prin al săbiilor zgomot, ce strident se auzea, șoapta din adanc urechea... inimii o cuprindea, o făcea înlacrimartă să se zbat-atât de greu, inima în gura șoaptei, ce rănea sufletul meu.

Era dusă pe tărâmul unde viața nu e vie, unde nu-i nici frumusețea ce-i văzută în pustie, crivățul dintr-o durere e prezent pe el mereu, și ușorul este lucrul care este cel mai greu

Inima-și deschise ochii, dar să vadă nu putea, pe tărâmul suferinței bezna peste tot domnea, era seacă, era goală, era fără de sfârșit, noaptea-n care-a mea ființă o-nghițea un infinit.

Infinitul de durere, zilelor întunecate, locurilor de oricine care sunt astăzi uitate, unde nu e vre-o suflare nici măcar care suspină, este numai clipa care de fiorul morți-i plină.

Se zbătea în colții fiarei, să se piardă nu a vrut, cu o ultimă putere a strigat cât a putut, doar o mică licarire să zarească și-a dorit, dar de-odată apăruse-n fața ei... un răsărit.

Apăruse o lumină ce-i dădea ei o putere, ca să strige și să ceară ajutorul... mângâiere, o lumină ce prezența cea străin-o spulbera, ce-ntr-o clip-a mea ființă... inima-mi dezlănțuia.

I-a dat aripi ca să zboare, liberă spre cer să fie, a mea inimă ce-odată a fost dusă în robie, a dat ea și vindecare, rănilor ce-au fost lăsate, de-acea gură ce-o-ncolțise-n clipele întunecate.

A dat la o parte frigul inima ce mi-a-nghețat, și acea lumină vie cu-a ei gură a lăsat, viață... ca să poată bate, ea până la un sfârșit, care este-atât de-aproape, până vine-un infinit.

Infinit... nu de durere, infinit de bucurie, care este sus în ceruri, care este-o veșnicie, pentru ea i-a dat lumina aripi înspre ea să zboare, liberă să se adape cu putere din izvoare.