Împotmolit

Strigă-mă, Doamne, pe nume
Strigă-mă din nou,
Aud prea stins al trâmbiței ecou.
Mă-npotmolesc în obicei,
În tot ce-i pământesc, ce e firesc,
Și mi-e rușine...
Cum să-ndrăznesc să cer atâtea de la Tine?
Căci nu mai știu cât Ți-am cerut,
Cât am avut... cât am pierdut...
Și har, și dor de la-nceput,
Cât mi-am propus să fiu,
Să port în mine Duhul viu...

Întinde-Ți Mâna, să mă prind mai bine.
Plutesc cu greu pe-ntinsul vieții,
Spre-al zărilor tumult.
Văd zile aievea-n van se scurg,
Mă-ndrept spre capăt... spre amurg,
Nehotărât la cât ar trebui s-ascult,
Cât împlinesc, cât mulțumesc,
Câtă iubire dăruiesc,
Dorindu-mi mult mai mult eu însămi să primesc
Din mila Ta și harul Tău,
Fără să dau la rândul meu...

Așa mă socotesc mereu.
Și niciodată nu-i de-ajuns
Ce-am pus în cufărul de sus...
Și niciodată aici eu nu voi ști
Că-n drumul meu spre veșnicii
Puteam mai mult... puteam mai bine.
Mă doare-n suflet iar și mi-e rușine
De tot ce-n fața mea mi-ai pus,
Dar, prea grăbit, de grijuri dus,
Urechea de mi-ar fi străpuns...
N-am înțeles... n-am auzit
Șoapta-Ți din cer ce mi-a șoptit
În fiecare zi ce-avut-am de-mplinit...

Un lucru însă mi-l doresc,
Din Mâna Ta vreau să-l primesc:
Credința c-am să izbutesc...
Și niciodată, cât vor fi
Stele, lună, zori de zi,
Să nu mai calc pe înșelătoarele cărări.
Drumul de-ntoarcere înapoi
Să nu mai fie între noi...
Tot ce-am clădit prin harul Tău,
Plin de credință să păstrez,
Să urc mereu, să-naintez,
Chiar dacă pașii-mi sunt așa mărunți —
Una să știu: că nu mă uiți,
Că-ntotdeauna Tu asculți...

Un strigăt surd, un strigăt mut,
Un geamăt și-un suspin durut,
Chiar dacă știi că am știut
Ce-a trebuit să fac și n-am făcut...
Mă doare iar și mi-e rușine
Că nu m-am străduit așa cum se cuvine.
Furat de gânduri, de amăgire,
M-am tot împotmolit...