Împăratul și ciobanul

A fost odată o-ntâmplare,
Undeva, în lumea mare.
În ce țară s-antâmplat,
Nu s-a scris, nu s-a-nsemnat.

Că un împărat bătrân
Și la inimă păgân,
Care tot zicea mereu
Că nu este Dumnezeu.

A adunat la el odată
Pe-nțelepții lui: o ceată.
Și-a-ntrebat cu glasul său
Dacă este Dumnezeu.

Atunci, iată, ascultați:
Vreau ca să mi-l arătați.
Dacă nu-L veți arăta,
Voi cu viața veți găta.

Și le-a dat numaidecât
Termen, trei zile, atât.
Înțelepții s-adunau
Și-ntre ei se sfătuiau.

Și făceau la planuri, dar
Era totul în zadar.
Zilele iute treceau
Și-nțelepții tremurau.

Termenul se împlini
Și a treia zi veni.
"Vai de noi" - se tânguiau,
"ce vom face?" - se-ntrebau.

Împăratul i-a chemat,
Foc pe ei s-a mâniat.
Pe când sta să hotărască
Și sentința s-o rostească,

Iat-un lucru de mirare
Că un ciobănaș apare
Înaintea lui și-a zis
Cu un grai sincer, deschis:

Împărate, zise el,
Ciobănașul mititel:
Împărate, Domnul meu,
vrei să-L vezi pe Dumnezeu?

Atunci nu te mânia
Iată... ți-L voi arăta.
Și-l chemă mai la o parte
Ia te uită împărate,

Către soare să privești
Ca să afli ce dorești.”
Împăratul s-a uitat
Dar din ochi a lăcrimat.

Strălucirea soarelui
I-a orbit vederea lui
Încât capul a plecat
și a rămas rușinat.

Împărate, zise el,
Ciobănașul mititel,
Vezi că nu ai fost în stare
Să privești bine la soare?

Vezi că ochi-ți lăcrimează
Și-i numai o mică rază
A slavei lui Dumnezeu,
Care-i ziditorul tău.

Cum atuncea Domnul meu
Vrei să-L vezi pe Dumnezeu?
Când tu n-ai fost în stare
Să privești bine la soare.

Bine-ar fi să te gândești,
Cu alți ochi ca să privești,
Cu ai sufletului tău
Să-L privești pe Dumnezeu.

Împăratul s-a gândit
Și-a rămas foarte uimit.
Două lucruri a-ntrebat
Și răspuns a căpătat.

Ciobănașule cuminte
Spune-mi ce-a fost înainte,
Înainte dragul meu
Până n-a fost Dumnezeu.

Ciobănașul, el a stat
Un moment și-a judecat.
Și-apoi s-a îndreptat
Spre păgânul împărat.

Și i-a zis din grai așa:
Împărate, te-aș ruga
Dacă nu te-ai supăra,
Să începi a număra.

Unu, doi, trei începuse
Dar pe loc îl întrerupse
Ciobănașul cel cuminte.
Ia începe mai-nainte.

Înainte, începe da,
De unu a număra.
Împăratul cu mirare
Zise: cum nu știi tu oare,

Că de unu înainte,
Nu-i nimic, doar ești cuminte.
Bine-ai zis, răspunse el,
Ciobănașul mititel.

Cu un glas măreț, voinic,
Tot așa n-a fost nimic
Înainte de Dumnezeu
Împărate, domnul meu.

El este din veșnicii,
De acuma dar să știi.
Și că Dânsul n-a avut
Nici odată început.

Împăratul zise cu mirare,
Văd că ești cuminte tare.
Îți mai pun o întrebare,
Ultima și după care,

Dacă-mi vei răspunde,
Îți voi da un mare dar.
Spune-mi, fiule al meu
Ce lucrează Dumnezeu?

Ca răspunsul să ți-l dau
Îndrăzneală eu îmi iau,
Ca să cer un lucru mare,
Dar să-mi fie cu iertare,

Ca să-ți pot răspunde bine
Schimbă hainele cu mine.
Ale tale împărătești,
Cu-ale mele ciobănești.

Ascultându-l împăratul
Iată ce-a mai zis băiatul:
Încă ceva te-aș ruga
Să asculți din partea mea.

Împărate, domnul meu,
Lasă-mă pe tronul tău.
Împăratul l-a lăsat
Și băiatul s-a urcat.

Și de-acolo de pe tron
Ca un împărat și domn,
El cu mâna arăta
Și din gură cuvânta:

Iată dar pe-acest pământ
Ce lucrează Domnul Sfânt,
El pe unul detronează
Și pe altu-ncoronează.

După ce a cuvântat
De pe tron el jos s-a dat,
Hainele le-a dezbrăcat
Și-mpăratului le-a dat.

Și luând pe ale sale
Bucuros pleacă pe cale
Către casa părintească,
Oile să-și păstorească.

Acest împărat bătrân
Și la inimă păgân,
Mult a stat pe gânduri pus
Și la urmă el a spus,

Și-a vorbit în graiul său:
Acum văd pe Dumnezeu.
Văd acum cât e de mare
Și ce slavă Dânsul are.

Iată cât de minunat,
Cum Dumnezeu a lucrat
Și cum Dânsul și-a făcut
Slava lui de cunoscut.