Îmi plânge sufletul în mine

Îmi plânge sufletul în mine,
În lanțul rănilor e prins,
Dar nu las rănile să-mi fie,
Cărarea celui ce-i învins.

Mă lupt cu gândurile negre,
A morții plină doar de chin,
Dar nu las gândurile morții,
Ca să devin-al meu suspin.

Zăresc o rază strălucită,
Stă suferința-n calea ei,
Dar urc pe aripi de iubire,
Și las în urmă timpii grei.

Și pietrele ce se aruncă,
Mă-mping pe urma ce-a lăsat,
Acel ce astăzi mi-e-alinare,
Căci eu de El nu sunt uitat.

Îmi sunt și pleoapele greoaie,
De greul ce m-a-ncovoiat,
Ma sprijinesc de Stânca care,
Putere-mi dă neâncetat.

Nu-mi dezlipesc de El dorința,
Numai pe El eu îl doresc,
Căci m-a urcat pe-o culme vie,
Și pe dușmani să îi iubesc.

Îmi plânge glasul ce se-nalță,
Pe stropi de rouă-n zori de zi,
Deschide porțile să treacă,
Durerea pentru a pieri.

Căci dincolo de suferință,
De soare... stele și de nori,
Nu este plâns... nu este jale,
E doar un sunet de viori.

Chiar de mi-e greu pe drumul care,
Eu am ales ca să pășesc,
Printre ruinele amare,
Mereu... mereu doar mă grăbesc.

Ma țin de-un fir care mă leagă,
De dragostea din infinit,
Cuprins de ea sunt totdeauna,
Ea este tot ce mi-am dorit.
Amin