Îmi pare

Îmi pare
Că iarna suferă de-o tristă frumusețe:
Lumina-i este mai strălucitoare,
Dar se răsfrânge în mai multe cioburi.
Pământul, altfel negru și adânc,
Strălucește alb, ca un soare omogenizat,
Dar, casant, aspru și alunecos,
Nu îmi mai poartă pașii în zbor
Atunci când îl alerg.
Iar cerul, ori sec și absent, îndepărtat,
Nu mai răspunde dorului inimii mele,
Ori prea greu, ca o menghină mă apasă,
De parcă m-ar lipi de pământ
Pentru totdeauna.

Îmi pare
Că viața se bucură de-o tristă frumusețe:
Puține-s clipele, neprețuite,
Ce se reflectă-n zâmbet pur.
Iar timpul, aproape infinit,
Atât de puțin, și totuși suficient,
M-aleargă spre nimicuri.
În loc să mă înalțe spre cer
Zboară el; i-am cedat aripile mele!
Tu-mi pari departe, aproape Absent;
Inima-mi plânge de dor să Te iubească.
Dar, de la distanță, mâna Ta mă apasă
Ca și cum ai vrea să mă zdrobești.

Îți pare,
Dar nu ești,
Încă nu ești în stare să înțelegi.
Știi? Strălucirea luminii, în gheață,
O descompun în curcubeie pentru tine,
Dar tu privești doar la dureri și lacrimi
În loc să mă privești pe Mine.
Te plângi că aluneci pe pământ în alergare,
Și că nu poți zbura: îți dau Eu aripi
Tu dă-le ascultare;
Te vor purta până la Mine, până la sfârșit.
Da. Sunt departe! Dar nu Eu am fugit de tine.
Doar tu ai alergat prin vara vieții
Mai repede decât doreai să te ajung.
Acum inima-ți plânge după Mine:
Îmi întind mâna ca să te culeg
Și totuși tu te zbați când te apuc.
Nu înțelegi, că nu ești tu?
Nu înțelegi că tot ce n-am pus Eu în tine,
Ci singur, din gunoaie-ai adunat,
Te face să nu înțelegi?

Nu înțelegi că nu poți face
Nimic să-mi meriți dragostea?
Tu vrei să te iubesc pentru ce faci,
Sau pentru cine ești,
Sau pentru cine ai vrea să fii.
Eu toate astea le urăsc:
Sunt prea mărunte pentru tine,
Față de ce ți-am pregătit în veșnicie.

Te voi face să înțelegi, apoi te voi culege,
Te voi apuca și te voi aduce lângă Mine.
Îți voi explica timpul, spațiul și scopul,
Și tot ce nu poți înțelege acum
Și vom fi împreună.