ÎMBLÂNZIREA LUI ESAU

ÎMBLÂNZIREA LUI ESAU

(După Geneza 32.1-23)

Întors din lungă pribegie
Cu daruri mari şi-mbelşugate,
Trudit de muncă şi simbrie,
Pândit de insecuritate,

Mergea lin Iacov înspre casă.
Urmat de Leea şi Rahela,
Soţia lui cea mai frumoasă
Şi sprintenă precum gazela.

Pe-atunci era însărcinată
Cu Beniamin cel drag, mezinul,
Sperând că dragostea-i curată
În el îşi va-mplini destinul.

Dar tatăl Iacov are-o luptă
Şi parcă vede-n duh cuţitul,
În amintirea ne-ntreruptă
A fratelui Esau, rănitul.

Îşi amintea cum îi furase
Întreagă binecuvântarea.
Când tabăra şi-o instalase,
Scruta tot mai cu teamă zarea.

Pe când se cerceta pe sine,
Cu scuze vechi schimbate-n plângeri,
De sus, din Cer, cu aripi line,
Veni spre el un stol de îngeri.

Avuse timp ca să-i privească,
Dar a uitat de bucurie
S-admire ceata îngerească
În drumu-acela din pustie.

„Aceasta-i Tabăra-ndoită!“
Îşi zise el mai mult în şoaptă.
Şi-apoi cu inima-ntărită
Ştia mai bine ce-l aşteaptă.

De la soliile de îngeri
A-mprumutat şi el metoda
Ca-n loc de temeri, griji şi plângeri
Ce cântă firii noastre oda,

Să-şi pună solii în mişcare
Ca să cunoască tot Edomul,
În frunte cu Esau cel mare,
Că Domnu-i cel ce-alege omul.

Nu Iacov s-a ales pe sine,
Ci Dumnezeu l-a pus deoparte
Unealta Celui care vine
Să-l scoată viu pe om din moarte.

Mesia-n lume-avea să vină
Prin Iacov, deci, nu prin Edom
Să fie orbilor lumină
Şi Salvator oricărui om.

Esau schimbat ca prin minune
A fost de-a fratelui solie,
Căci solii plini de-nţelepciune
Au potolit a sa mânie.

Duceau cu ei mesaj de pace
Dar şi-o ofertă generoasă.
Nedreptăţitul frate tace
Şi solii să se-ntoarcă-i lasă.

Din robi luând vreo patru sute,
Porni spre Iacov deîndată,
Dar nu să lupte pe redute
Ci doar să-l vadă cum arată.

Atâţia ani grăbiţi trecură…
Ei n-au putut să-şi vadă faţa,
Aşa cum scrie în Scriptură
Că tuturor ne trece viaţa.

Dar câte gânduri de osândă,
Cu cea mai neagră frământare,
În Iacov mai stăteau la pândă
Cerându-i o prudenţă mare!...

Să facă tabere doar două,
Dar ele să rămână una,
Precum noi mâinile-amândouă
Le folosim întotdeauna.

Şi Iacov, tot prin rugăciune,
A-nvins puterile duşmane:
Şi om şi spirit, ce minune!
Zadarnic i-au întins capcane.

Cu-adânci cuvinte de smerire,
În faţa lui Esau se-apleacă
Cerând iertare, păsuire.
Frăţeasca pace să se facă.

A pregătit cum se cuvine
Acea istorică-ntâlnire:
Orgoliu, teamă sau ruşine
Le-a mistuit a sa iubire.

Căci marea oportunitate,
Măreţul pisc al vieţii sale
Nainte de-a-ntâlni un frate,
Chiar Domnul i-a ieşit în cale...

***
Ce bine-ar fi în tot ce sameni,
Oriunde te-ar mai duce dorul,
Nainte de-ntâlniri cu oameni
Să te-ntâlneşti cu Creatorul!

El să te-nveţe rugăciunea
Prin care birui stres şi frica,
S-ajungi prin harul sfânt minunea
Când El e tot iar tu nimica.

Atunci îţi face El vrăjmaşii
Prieteni dragi pe sfânta-ţi cale
Când faci spre Cer cu grijă paşii
Nici murmurând, nici ros de jale.

Şi Iacov a luptat o vreme
Cu Dumnezeu, şi-a fost mai tare!
Dar taina unei vieţi supreme
L-a-ntâmpinat pe-acea cărare.

Atunci ajungi la biruinţă
Când eşti mai slab şi plin de teamă,
Dar strigi spre Cer cu-acea credinţă
Ce-ţi dă puteri să ieşi din dramă.

Oricâţi Esau cu oşti cumplite
S-ar năpusti cândva spre tine,
Cu Domnu-nvingi, căci El promite:
„Nu vei rămâne de ruşine…“