Iertarea

Se revărsau din ceruri noi lumini,
Când în veşminte albe străluceai
Şi când, iertat, la tronul Îndurării
În dragostea dintâi te închinai.

Din pagini sfinte culegeai în zori
Sclipiri de diamant ce te-nălţau spre cer
Şi-n candela credinţei cu flacăra arzând,
Turnai, mereu mai proaspăt untdelemn…


Ce fericit erai, la dragostea dintâi
Pluteai, păşind pe-aleile de crini
Şi în podoabe sfinte, belşug de apă vie
Sorbeai din bogăţia potirului divin.

Dar, într-o zi cu-ntunecate umbre,
Te-ai depărtat de-aleile de crini,
Ai coborât pe drumuri cu prăpăstii
Pe drumuri pline de-aspide cu venin

Şi nu M-ai auzit chemându-te pe nume
Şi n-ai ştiut că plâng de dorul tău,
Că-n braţele rănite te-mbrăţişam pe cruce,
Oricât ai fi căzut, tu eşti copilul Meu

Te-aştept de mult, cu drag, să vii acasă
În mângâieri să-ţi pun balsam pe rană
Să frângem iarăşi împreună pâinea,
Să-ţi şterg şi urma lacrimii din geană.

Şi-ntr-o clipită, din zorii aşteptaţi,
Curgeau lumini ca ape străvezii
Si îmbrăcaţi în aur, şi soarele şi Cerul,
Scăldau culmea Golgotei în snop de raze vii…


Când te-am văzut îngenuncheat la cruce,
Am alergat, căzându-ţi pe grumaz
Şi printre lacrimile noastre contopite
Ţi-am pus sărutul iertării pe obraz.

„Copilul meu, bine-ai venit acasă!
Te-aşteaptă în lumină aleile de crini
Te-aştept să frângem împreună pâinea,
Să sorbi din bogăţia potirului divin.

Îmbrăţişarea crucii e sărbătoare-aleasă
Prin ea-n veşmântul nou tu iarăşi străluceşti.
Să nu te temi, prin orice treci, voi fi cu tine
Până ajungi la porţile cereşti.

Aş vrea să ştii, aş vrea să-ţi spun...
Eu nu m-am simţit osândit pe lemnul ruşinii
Eu pentru tine, eram,
Pe Crucea din Dealul Iubirii.”

Timişoara, 16 Iunie 2015