Harul Domnului

Harul Domnului‬‬

Nu știu de ce, Părinte,
Dar în planul Tău curat,
A fost un loc și pentru mine;
Unul ce n-am meritat.

O unealtă în mâna Ta,
Am fost cu multă bucurie.
Eram mândru că ceva
Bun se-ntâmplă și cu mine.

Mi-ai dat un talant măreț,
Ce n-am vrut să stea ascuns,
Și-am încercat să tot lucrez,
Ca să fie îndeajuns.

Mi-a plăcut să fiu util,
Să Îți fiu de ajutor,
Însă, la final de drum,
Am fost tot risipitor…

Tu ai vorbit frumos cu mine,
Taine mi-ai descoperit,
Dar eu n-am ascultat, Stăpâne,
Și de Tine am fugit.

Păcatul mi-a fost amăgire,
Și-am căzut așa de grav.
Atunci m-am ascuns de Tine,
Mă credeam cel mai bolnav.

Zile multe au trecut,
Cu mine stând îngrijorat.
Căci Tu ai rămas tăcut
Și-am crezut că ai plecat.

Am crezut că Te-ai întors,
Că nu mai ești lângă mine.
Credeam că ai găsit deja,
Pe altul să facă mai bine.

Știam că Tu nu ai nevoie,
De truda și chinul meu.
Ești Același fără mine,
Doar ești pururi Dumnezeu.

Dar eu trăiam cu tristețe,
Și mă gândeam cu nostalgie,
La zilele cele mărețe,
Când lucram și eu cu Tine.

Când ruga îmi era curată,
Când citeam Cuvântul Tău.
Însă m-am schimbat de-o dată:
Eram amăgit și greu.

Îmi aduceam ades aminte,
De clipele ce petreceam,
Lângă Tine-n părtășie.
Câte, Doamne, Îți spuneam.

Multe lucruri apăsau:
Durere, vină, condamnare.
Așa de multe mai erau,
Gândurile de-ngrijorare.

Sincer, nu vedeam speranță.
Dacă Te-am crezut plecat,
Am gândit că-n a mea viață,
Nu vei reveni în veac.

Știam că alții sunt mai buni,
Că-nalță în cer inimi curate.
Mi s-a părut atunci firesc,
Eu să mă dau la o parte.

Glasul meu în rugăciune,
N-a mai fost la fel: un foc.
Deși strângeam atâtea-n mine,
Nu vorbeam cu Tin’ deloc.

O năprasnică furtună
Pe barcă m-a încolțit.
Am rămas cu-amar în umbră,
Mă simțeam prea umilit.

Nu aveam curaj, Părinte.
În a-Ți vorbi nu vedeam rost.
Însă Tu ai fost cu mine,
Și m-ai ridicat de jos.

Mi-ai vorbit când eu credeam
Că nu mai am nicio șansă,
Și mi-ai spus: , , Te așteptam!
Vino, Eu te chem acasă!”

Nu am știut ce se întâmplă
Sau atunci cum să răspund,
Dar am știut cu siguranță,
Că n-are rost să mă ascund.

Am înțeles că niciodată
Nu ai plecat cu adevărat.
Vrăjmașul a vrut să mă țină
În lume cât mai mult plecat.

Mă mințea că-n cer iubirea
Pentru mine s-a sfârșit.
Că totul a fost degeaba,
Căci iar am păcătuit.

Însă Tu, cu mâna tare,
Lanțurile-ai sfărâmat.
De sub orice apăsare,
Atunci m-ai eliberat.

Am simțit cum fericirea
Luminează orice colț,
Unde-a fost cândva minciuna
Spusă de-acel mare hoț.

Atunci Tu m-ai mângâiat
Și am putut din nou să vin,
La Tine îngenuncheat,
Să îmi fii iarăși alin.

Ai șters orice pată care
Peste haină mi s-a pus.
Ai pictat apoi în zare
Un superb, perfect apus.

Toate atunci s-au liniștit
Și-am văzut cu adevărat,
Că, deși eu am greșit,
Tu nicicând nu m-ai uitat.

Ai fost bun în continuare,
Fără să mă osândești,
Iar prin asta am știut,
Că Tu încă mă iubești.

Chiar de am căzut din nou,
M-am ridicat și-am șters țărâna,
Fiindcă știu că scopul meu
E să Te laud totdeauna!

Amin!