Glasul plângerilor mele

Glasul plângerilor mele, el de Domnu-i auzit,
De pe tronul îndurării, înspre mine-a coborât,
Să-mi acopere vrăjmașii, cu o mare grea rușine,
Vrea ca să-i îndepărteze, astăzi Domnul de la mine.

Chiar de gem mereu în noapte, așternutul de-l stropesc,
Chiar din pricina acelor, care azi mă prigonesc,
A mea față este suptă, de atâta întristare,
Nu mi-e teamă, e cu mine, Cel ce-mi este alinare.

Nicicând nu mă pedepsește, eu nu simt mânia Sa,
El mă mustră cu blândețe, nu cu o urgie grea,
Îmi aduce vindecare, când sunt eu slăbănogit,
Să mă ofilesc nu lasă, Cel prea-nalt... Cel preaiubit.

El nicicând nu zăbovește, îndurarea Sa mereu,
Eu o simt, căci izbăvire-aduce sufletului meu,
Bucuria mântuirii, mi-a adus-o-n dar Isus,
Să nu îmi aplec privirea, să privesc mereu în sus.

De a mea ființă slabă, își aduce azi mereu,
El aminte, căci odată m-a ales un fiu al Său,
Plângerile mele toate, de pe tron le-a auzit,
Al meu suflet ca să moară, n-a lăsat... l-a izbăvit