Glasul Domnului

Glasul Domnului odată, El pamântu-a clătinat,
Dar și astăzi se aude, strigă tare ne-ncetat,
De cetatea Lui îndată, vrea să ne apropiem,
De Isus... Mijlocitorul, și mereu doar să veghem.

Vrea ca să luăm în seamă, ce ne spune El mereu,
Să croim cărări doar drepte, să ne întărim în greu,
Mâinile ce-s obosite, și genunchii ce-au slăbit,
Și să căutăm sfințirea, spune glasul auzit.

Vrea să căutăm doar pacea, fără ea nu vom vedea,
Fața Domnului vre-o dată, nici Împărăția Sa,
Strigă să nu ne abatem, unul de la harul Său,
Ar fi drumul spre peire, nu spre El... spre Dumnezeu.

De la har de ne-om abate-amărăciunea va-nverzi,
Va aduce tulburare-n ceas de noapte, și din zi,
De aceia astăzi strigă, cum cândva mereu striga,
Căci lăstarii-amărăciunii, să îi curățim ar vrea.

La veghere El ne cheamă, să nu fie cineva,
Cum era Esau odată, când el dreptul își vindea,
Să nu fie nici curvarul, printre noi... spune mereu,
Care tare se aude, căci e glas de Dumnezeu.

Să ne fie-apropierea cea de El azi mai îndată,
Nu ne-apropiem de-un munte, ce-i de foc dar nici de ceață,
Nu ne-apropiem de noapte, de furtuni ce tot pornesc,
Este de Ierusalimul, cel ce-i nou în loc ceresc.

S-ascultăm în ascultare, trâmbița ce-a răsunat,
Ea se va opri... și glasul, va fi mult el căutat,
Îns-atunci va fi târziul, ce niciunul nu-l dorim,
Căci va fi-n el coborârea, și cu toți o să murim.

Căci atunci când El va tace, parte nu vom mai avea,
Nici de har, nici de chemare, nici de-mpărăția Sa,
Astăzi să luăm aminte, și să ascultăm mereu,
De-acest glas ce ne conduce, unde este Dumnezeu.