Glas din cer

"Frații mei, să nu țineți credința Domnului nostru Isus Hristos, Domnul slavei, căutând la fața omului." (Iacov 2:1)

Bate cineva la uşã:
Boc! Boc! Boc!
- Cine-o fi? E noapte-afarã!
Cine mã tulburã iarã?
Sau uşa de la cãmarã
O fi-mpins-o vântu-n toc?

Bate cineva la uşã:
Boc! Boc! Boc!
- E vreun unchi sau vreo mãtuşã?
E vreo mânã jucãuşã?
Eu n-am chef acum de glume:
Nu mã joc!

Bate cineva la uşã:
Boc! Boc! Boc!
Iatã, în lumina lãmpii,
Rezemat într-un toiag
Un bãtrân drumeţ pribeag,
Întrebând de-o gazdã bunã
Apãru atunci în prag.
- Bunã seara! Sãrut-mâna!
Se uitã pieziş stãpâna.
- Tu ce vrei la ora asta?
La ce te-a adus nãpasta?
- Rogu-te... dacã se poate...
- Da, da... bani de pâine... ştiu!
Şi-o odaie pentru tine.
Dar la ora-asta se vine?
Tu nu vezi cã e târziu?
Stai sã-ntreb stãpânul casei...

Şi-l strigã nevasta-ndatã:
- Hai încoace, mãi, bãrbate!
Auzişi ce ni se cere?
O-ncãpere... pânã mâine...
Şi o mânã de bucate.
E un fel de musafir...
L-am privit. Dar, cum aratã
Pãrul, faţa transpiratã,
Mie nu-mi place deloc.
L-a plouat şi-i udã toatã
Cuşma lui de mohair! ...
Mi-a cerut un colţ de pâine
Şi, dacã vãzui eu bine,
Seamãnã a sãrãntoc!

- Musafir? Dar cum adicã?
Se aprinse şi bãrbatul
De parcã i-ai fi dat foc.
- Zice omul dacã poate
Sã doarmã la noi la noapte;
Tremurã de frig şi fricã,
N-a mâncat de ieri nimicã...
- Nu se poate! Nu se poate!
Casa noastrã e prea micã:
N-avem loc!
Nu... nu... plece şi cerşeascã
La vecinii de la bloc!

Offf... pãrinte... ce grea soartã!
Cã e soare, cã vin ploi,
Mã trezesc cu voi în poartã:
Mare cruce am cu voi!

Astã searã, musafirii
Mai lipseau din casa mea:
Spune-i sã mã lase-n pace,
Meargã-n şurã, n-am ce-i face!
Facã-şi pat şi doarmã-acolo
Dacã vrea!

Aşa şi fãcuse omul,
Musafirul nepoftit
Îşi luã traista în spinare
Şi în graba cea mai mare
Intrã-n şura prietenoasã,
Pânã-n zori, casã şi masã.
- Cu pãianjeni şi gunoaie
Cu gândaci şi cu furnici...
Vechii prieteni nu mã lasã
Sã mã-ntind pe pat, în casã;
Bine c-am un snop de paie:
Las' cã-i bine şi aici!

Aşteptând somnul sã vinã
Zise-o rugãciune scurtã,
Rupse-n dinţi un colţ de turtã,
Şi-adormi pe-o rogojinã...

Dis-de-dimineaţã, însã
Când este mai dulce somnul
Bate iarãşi musafirul
Dar acum cu faţa plânsã
Şi chemând stãpânul casei,
Înainte de-a pleca
Zise: "Aşa vorbeşte Domnul!
Iatã, vine o-ncercare
Care nu te va cruţa
Şi din casa ta cea mare,
Numai şura va scãpa!"

Şi aşa se şi-ntâmplase:
Cã aceastã casã mare,
Cu coloane la intrare
Ce-l respinse pe prooroc,
Chiar în ziua urmãtoare
Cu cele-aparţinãtoare,
Dintr-o datã, luase foc.
Iar, în câteva minute,
Cuibul mândrului bigot,
Neputând nimeni s-ajute
Îl cuprinse focul, iute,
Şi se mistui de tot!

Iar de şura cu pricina,
Ne mãrturisi vecina
Din casa de peste drum:
Cã de şurã nu se prinse
Nici mãcar miros de fum...