Geneză

A fost cândva, nimic... şi întuneric...
Nimicul stăpânind imensitatea...
Şi-a fost întâi CUVÂNTUL cel puternic
Ce-a răsunat în toată plinătatea:

"- Lumină, fii!"
Dar ce cuvânt încape
Minunea luminării veşniciei,
Venind din haos şi-aducând aproape
Vederea nouă, proaspătă şi vie...?

Şi-un ţărm de aer prinse să se nască,
Urcând izvoare-n locuri fără nume...
Culori au prins apoi să se ivească
în Ziua-aceea-ntâia, de pe lume...

A apărut LUMINA-ntâia oară
Şi-ntâiul pas al vieţii către viaţă...
Şi-a fost pe lume-atunci întâia seară...
Şi-a fost pe lume-ntâia dimineaţă...

Nu-i nimeni să depună mărturie
Şi nimeni nu-i să aibă cunoştinţă.
Dar, fiindcă este scris în Cartea Vie,
Mărturisesc aceasta prin credinţă,

Că Dumnezeu, ce-a poruncit luminii
Să biruiască noaptea cu tărie,
Sculptând în trecătoarea iarbă, crinii
Punând în cuget gândul veşniciei,

Mi-a luminat întunecata cale
în unic ceas, făcând să strălucească
Lumina cunoştinţei slavei Sale
Cu bogăţia ei dumnezeiască.

Şi fiindcă eu nu fac precum proorocul,
Lumina sub năfraă s-o-nvelească,
O duc mereu cu mine, ca-n tot locul
Lumina lui Hristos să strălucească.

Ce e în mine rază şi-adiere
E glasul Lui, chemând la El zidirea,
Cât moartea dezbrăcată-i de putere
Cât jertfa Lui mai iartă omenirea.

O, lepădaţi năframa de orbire!
Priviţi în sus şi veţi vedea, în fine,
Cum Dumnezeu îşi cheamă-a Lui zidire
S-o vindece, s-o ierte, s-o aline...

Veniţi, prieteni, să luaţi lumină,
Nu-n lumânări ce pier cu-o adiere,
Ci-n sufletul de-obârşie divină!
Primiţi solia ei de înviere!