Gândul necredinţei

De eşti cuprins de gândul necredinţei
Care-şi croieşte-n tine îmăpărăţia,
Apoi apare bobul neputinţei!
Cum oare? Omul va putea zbura?

Deschide-ţi inima spre Creatorul
Şi lasă-L să pătrundă El în ea:
Atunci vei înţelege, că nu, omul!
Ci Dumnezeu lucrarea-şi va purta.

Fost-am odată-n farmecul ateu
Să caut acol’ răspuns, dar în zadar;
Până când m-am desprins de eul meu!
Am fost legat de fire, nu de Har.

Am fost legat de lumea ceea amară
Ce necredinţă-a semănat în om
Dar am găsit, că-n lumea milenară.
De-acolo a venit măreţul Domn.

Şi am gustat din harul mântuiri
Din dragostea de fraţii de credinţă!
Atuncea am primit darul Iubiri
M-am dezlegat de orce neputinţă.

Am învăţat atunci să rabd eu totul
Precum plugarul arşiţa-n sorită,
Am înţeles, credinţa cît e bobul,
Chiar munţii din structură, ea îi mută.

Am înţeles din dragostea divină
Că s-a născut speranţa pe vecie,
A coborât la noi Sfânta Lumină,
Şi ne-a umplut de har, de bucurie.

Şi toate-acestea au lucrat la fire
Să o transforme după Dumnezeu
În locul ei a apărut iubire...
Şi mi-a şoptit, deacum eşti fiu meu.
2008