Gând de odihnă...

Gând de odihnă…

La o margine de ape,
Printre frunze ruginite,
Printre flori întârziate
Cu petale scuturate,
Un surâs de toamnă bland,
Mă găsi pe mine stand,
Plâns de ape ascultând!

Ochiul apei mă priveşte
Şi albastru îmi clipeşte,
Din oglinga ce-i luceşte,
Mângâindu-mi lung privirea,
De la ochii-mi, două stele,
Calzi de lacrimile mele!

Tot privind la apa mută,
Ca o trestie aplecată,
Sub fuioarele de vânt,
Melancolic şi tăcut,
Las o lacrimă să cadă,
Scuturând a apei undă!

Ea tresare speriată,
Mici inele tremurate,
Ce în raze siderate,
Îi strică oglinda pură,
O dezmiardă şi tulbură,
Răscolită ca de-o bură!

Şi-n amurgul ce se varsă,
Printre falduri de mătasă,
Care curg din salcii joase,
Maluri sărutând cu sete,
Înflorind sub ape lutul,
Gându-mi zboară spre Înaltul!

La hodină-n sus mă duce,
Tainic tresărind şi dulce,
Chiar de-i firea lumii rece,
În picioare de mă calcă,
De-i făptura-n două frântă,
Ca o trestie de vânturi;

Chiar cu inima prădată,
De nelinişti ce scapătă,
Printre grijuri ce mă poartă,
Se înalţă gându-mi falnic,
Pe al vieţii val abrupt,
Drept ca un catarg în vânt:

Din unimea mea cu Domnul,
Nimenea nu-mi rupe rostul,
Să-mi dărâme adăpostul!
Iară pacea ce mă prinde ,
De cuvinte mai departe
Nimenea nu-mi poate pierde!

Încurcat în arbori goi,
Printre frunze, printre flori
Pete ruginii, culori,
Plânsul apei ascultând,
Mă găsesc pe mine stând,
Marea toamnei admirând!

La o margine de ape,
Sub aripa blândei toamne,
Aflu clipe de hodină,
Mai bogat în simţăminte,
Mai smerit în a mea minte,
Cu cât sunt mai jos plecat,
Cu atât gândul mi-e înalt!

Îmi e prieten anotimpul,
Cerul, apa şi cu vântul
Şi nădejde mi-e Cuvântul!
Rugul rugii mă cuprinde,
Traista-mi umple cu merinde,
Şi mă duce la …Isus,
Tot mai sus, tot mai sus!

Psalmul 62.2. “Numai în Dumnezeu se odihneşte sufletul meu, de la El vine salvarea”