Găleata... părăsită

(Ioan 4,28)

Pe când mă hrăneam odată cu Cuvântul din Scriptură,
M-am ales - cum e normalul - cu bogată-nvăţătură.
Şi pentru că nu se cade să ţin numai pentru mine,
Am păstrat, iubite suflet, din belşug şi pentru tine.
Aşadar, citeam cum Domnul, fiind în călătorie,
Ostenit de-atâta soare şi nisipul din pustie,
S-a oprit lângă-o fântână, ca să Se mai odihnească,
Şi găsind puţină umbră dorea să Se răcorească.
Dar să nu uităm un lucru când citim Sfânta Scriptură:
Nu e scris nimic într-însa ca vorbe de umplutură.
Şi de-asemeni să se ştie că în viaţa lui Hristos,
Când trăia şi El în carne la un fel cu noi de jos,
Chiar foamea şi oboseala îi erau subordonate
Tatălui slăvit din ceruri, ce le dirija pe toate.
Iată-L deci acum pe Domnul, obosit lângă fântână,
Cum priveşte o femeie venind cu-o găleată-n mână.
Oare-I este şi Lui sete şi-o aşteaptă pe femeie,
Ca să scoată cu găleata şi să-I dea şi Lui să beie?
El, prin care-au fost făcute cer, pământ, şi mări, şi ape,
Aşteaptă la o femeie? El singur să bea nu poate?
Nu, aşa ceva nici vorbă. Ci-n această-mprejurare
Ni se dă o-nvăţătură şi o mare-ncurajare.

Iată care este taina: ori de câte ori ne cere
Vreun serviciu sau vreun lucru, Domnul are în vedere
Să ne binecuvânteze cu un dar din cele care
Nu sunt cunoscute-n lumea celor ce trăiesc sub soare.
Aşadar, femeia vine cu găleata ei în mână,
Pregătindu-se să scoată apă rece din fântână.
Domnu-i zise-atunci: "Femeie, dă-Mi, te rog, să beau şi Eu!"
Femeia-L privi mirată şi-i zise: "Cum, Tu, iudeu,
Ceri unei samaritence să-Ţi dea apă de băut?"
"O, femeie, zise Domnul, dacă ai fi cunoscut
Pe Cel care-ţi cere-acuma, ai fi vrut să-ţi dea El ţie,
Căci El e izvorul apei celei vii din veşnicie."
În sfârşit, când mai la urmă Domnu-o-ntreabă de bărbat,
Ea mărturiseşte sincer, că trăia destrăbălat.
Aici Domnul îi răspunse: "Ai vorbit adevărat,
Că din şase, nici acesta nu ţi-e legitim bărbat".
Când şi-a dat seama femeia că Acel iudeu cunoaşte
Taina vieţii ei trecute, imediat în ea se naşte
Gândul că Acesta este Mesia, Cel aşteptat
Să elibereze lumea din pierzare şi păcat.

Acum să luăm aminte, că aici e punctul care
M-a stârnit la poezie şi adâncă cercetare.
Femeia, în clipa-n care a-nţeles că-acel iudeu
E Hristosul sfânt din ceruri, e Fiul lui Dumnezeu,
A uitat de tot şi toate, şi de apă, şi găleată,
Şi s-a dus în sat să spună la toţi vestea minunată.
Ce dovadă grăitoare ne aduce acest act,
A ce-nseamnă o-ntâlnire cu Isus adevărat!
Nu veniseşi tu, femeie, cu găleata ta în mână,
Toată calea ceea lungă să scoţi apă din fântână?
Unde-i setea şi nevoia care te-au făcut să ieşi
Pe-o arşiţă aşa mare, de să crezi că te topeşti?
N-ai vrea să ne spui şi nouă marea ta descoperire
Prin care devii stăpână chiar pe legile din fire?

Cu-astfel de-ntrebări în minte, cercetând Sfânta Scriptură,
Am găsit înscris acolo următoarea-nvăţătură:
Cine s-a-ntâlnit cu Domnul, nu doar simplu cu un nume,
Trăieşte din clipa-aceea după legi din altă lume.
Cine L-a-ntâlnit pe Domnul, care nu S-a dat `napoi
Să Îşi părăsească cerul din dragoste pentru noi,
Îşi uită ca şi femeia chiar setea chinuitoare,
Căci îl arde-acuma setea ca să ducă vestea mare
Celor din cetatea lumii, care, ca şi el cândva,
Ar pieri în iad de n-ar fi să-i prevină cineva.

O, ce trist să vezi atâţia care spun că L-au găsit
Pe Mesia, Cel de veacuri prin Scripturi proorocit,
Care însă-n loc să ardă de dorinţa de-a împarte
Vestea mântuirii-n lume, şi-n aproape, şi-n departe,
Dimpotrivă, umblă-n lume nu să-i dea, ci să-i apuce
Bogăţie cât mai multă, un trai bun şi viaţă dulce.
Femeia samariteancă avea o găleată-n mână
Înainte să-i vorbească Domnul Isus la fântână.
Însă după întâlnirea cu Hristos, nu doar cu-n nume,
Şi-a uitat şi de găleată, şi de setea ei de lume;
Căci Hristos este izvorul apei vii, iar cine-L are
În veci nu mai însetează după cele pieritoare.
Cine scormoneşte-n lume: bani şi pofte trecătoare,
În timp ce totuşi vorbeşte despre viaţa viitoare,
E un ipocrit făţarnic şi un mare mincinos,
Care s-a-ntâlnit cu-n nume, dar nu cu Domnul Hristos.
Ăştia-s fariseii care şi-azi dau pe Isus la moarte,
Căci Îl pomenesc pe nume, dar tăgăduiesc prin fapte.

Şi acum, în încheiere, o-ntrebare mi se pune:
Mi-am lăsat şi eu găleata care-adună ce e-n lume?
Dacă nu, acum degrabă să mă-ndrept către Hristos,
Până când, ca şi femeia, uit plăcerile de jos.