Gâlceavă în livadă

Fabulă
( Nepoţilor mei, Andrei, Maia şi Hadassa )

Într-o zi toridă,
Cam pe la amiază,
Fructele răscoapte,
Ameţite de soarele năpraznic,
Au pornit gâlceavă,
În livada mare
De lângă bogatul islaz.

Caisele bălăioare, geloase,
Au sărit cu arţag
La piersicile rumenite,
Care atârnau molatic
Pe ramurile vrac.
„Hei, voi!
Dacă sunteţi mari,
Rotunde şi cărnoase,
Rumenite, corcodite,
Sunteţi, oare, şi dorite?
Mai multă dulceaţă avem noi.
Ia, să ne guste cineva
Să vadă câtă frăgezime,
E în pulpa noastră subţire.
Ce mai, nu suntem de colea!
Noi suntem aguridă de viţă,
S-o ştie toată fructimea
Din livada de pe deal!”

„Ba noi suntem cei mai buni!”
Săriră doi pepeni aurii,
Tolăniţi în tufe moi,
Jos, pe gardul de fagi bătrâni,
Înfipt în trifoi.
„Să vedeţi ce bucurie!
Când Grădinarul vine
Pe noi ne va lua cu Sine,
La Marele Ospăţ de peste Veac,
Adăpostit în marele Conac.”

„Tăceţi din gură, zurbagiilor!
Sunteţi prea graşi
Pentru masa rafinată
Din Casa Domnească.
În plus, nu sunteţi buni de compot
Şi nici de gemuri fine.
Aveţi o coaja groasă!
Şi miezul e tare.
Sunteţi buni numai aşa,
Din când în când, de-o trufanda.”

„Ce vorbeşti!”,
Strigă o prună rotofeie,
Din pomul cu crengi grele
Lăsate peste zmeura
De lângă umbrar.
„N-am dreptate zmeurico?
Spune şi tu surată,
Nu-i aşa, nu în mărime,
Stă aroma din frăgezime?”
„Dreptate ai, cum să nu?”,
Răspunse zmeura timidă,
Scuturând puful cu grijă
Tocmai peste o verbină.
„De câte ori puteau să ne strivească
Urzicile hulpaline
Furişate în livada noastră
Din curtea vecină, de după gard!
Dar Grădinarul nostru priceput
Cu grijă le-a smuls.
Şi, oblojindu-ne cu milă,
Ne-a scos la lumină
Ridicându-ne iar fruntea-n văzduh.
Să ştiţi fetelor,
Suntem noi mici, ca nişte furnici,
Dar avem în noi o dulceaţă…!
Numai bună pentru siropul răcoros
De la Nunta Regească.”

„Cine-a vorbit de dulceaţă?”,
Săriră curioase cireşele amare.
„Pardon, noi avem blazon,
Nu fiţi, rugu-vă, inculte,
Chiar dacă sunteţi nişte biete fructe.
Dulceaţă ca a noastră
În lume greu se află!
Bunele noastre ne-au povestit
Că deseori i-au desfătat
Pe regi şi prinţi la masă.”

„Ia uită-te la ele, ce mari se dau!
Şoşotiră merele văratice
Către perele-verişoare.
„Puh, habar n-au de compot,
De sucul de verdeţuri asortat,
De salata de fructe…
Nu se poate fără noi,
La nicio sindrofie.
Şi-apoi, noi suntem utile
Celor slăbiţi şi bolnavi.”

„Să le lăsăm să vorbească!”
Zise zeflemitoare o pară mică, cam lovită.
„Biete fructe vanitoase… şi invidioase!
Sunt sigură, Grădinarul la noi se va opri.
Pe noi ne va alege, şi ne va culege
Pentru marea delectare de la Serbare.”

Şi pe când gâlceava era în toi,
Se-auzi scârţâitul portiţei în zăvoi.
Era Grădinarul, cu un coş mare
Şi vestitul cuţit la cingătoare.
Pe dată fructele amuţiră: oare cine va fi ales
Să reprezinte livada la marele Banchet?

„Grădinare!”, se auzi un Glas tunător de departe.
„Culege-mi piersicile gata-coapte!
Oaspeţii sunt însetaţi, arşiţa e mare,
Adună fructele cele mai zemoase!”
„Am înţeles, Stăpâne!”, rosti Grădinarul,
Şi, scoţând repede-mplântarul,
Tăie codiţa piersicilor tăcute,
Care singure primiră favoarea
Să reprezinte livada la Ospăţul Regal.
Morala? Vei primi mâine Răsplata
Dacă în tăcere îţi faci datoria,
Şi în umilinţă, azi, tu îţi creşti rodirea.

( Davideni – Neamţ, August – 2013; din volumul " Reverii revelate" )