Fulguiri

Albe drumuri astupate
Dispărură înspre vale
De crezi lebedele toate
S-au oprit aici din cale.

Stelele brazii încarcă
Că se simte veșnicia
Calea Robilor de parcă
Trece peste România.

De pe dreptele piezișe
Fulgi s-aud prinși de zăpadă,
Pe-ale vântului costișe
Puf de cer curge grămadă

Învârtind ușor încoace
Buclele de oscilații
Toarnă liniște și pace
Și tăceri de constelații.

Ghemuit de încordare
Pentru-a forfoti în treabă
Nu văd linia de zare
S-o ajung cât mai degrabă.

Ca din gândurile-mi dese
Ca și țăndări de oglindă
Grijile de interese
Însfârșit ca să mă prindă.

Alarmat s-alerg întruna
De-a-mi zidi starea prin trudă
Lumii să nu-i fiu totuna
Și-n stimări să mă includă.

Dar pierzându-mi din direcții
Mă oprii deodată pentru
A mă avânta-n inerții
Din al liniștirii centru.

Plutesc clipele de astre,
Și vin secole pe veacuri
Peste vremile-mi sihastre
Să le-ascundă ca pe fleacuri.

Că m-am prins deodată-n minte
Pustiit de forfoteală
Când doar ieftine cuvinte
Vor să aclameze-n fală.

Am aflat adânc în mine
Aripă înjunghiată
De poftire, de rușine
Și de-ncrederea în plată.

Ridicai privirea-n fulgii
Iar aducători de veste
Că e timpul pentru-a curge,
Viața că-i pentru poveste.

Mi s-a rupt ceva din suflet
Înălțându-se-n cădere
De-a ajuns într-un răsuflet
Unde viața vrea să spere.

Că se tem să mă condamne
Poftele-mi cu tot pământul:
„Fugeam de la Tine, Doamne!..
Vreau să îți ascult Cuvântul!”