Foc străin pe-altar de aur

Foc străin pe-altar de aur, este rugul de pământ,
Ce-a uitat de rânduială, și de legământul sfânt.

E lumina prefăcută, ce nu vine ea de Sus,
Azi mândria-i la altare, ea în fruntea ei s-a pus.

Ți-ai pus aur sub picioare, și-ai crezut că e de-ajuns,
Dar la o-ntrebare mică, n-ai avut niciun răspuns.

Căci altarul cere viață, duh smerit și curăție,
Nu văpaia de-o secundă, plină de fățărnicie.

Nu te poți juca cu sfinții, nici cu focul cel curat,
Când în inima murdară, ții un idol înălțat.

Aurul e doar o mască, dacă jertfa e minciună,
Și în loc de-mbărbătare, strângi în pumni doar o furtună.

Caută scânteia dreaptă, lasă focul cel străin,
Să se-ntoarcă pacea sfântă pe altarul de suspin.

Nu tot ce sclipește-n noapte, e lumin-adevărată,
Ci doar inima ce arde, sinceră și ne-ntinată.

Căci nu haina strălucită, te va trece de cuptor,
Nici cuvintele de slavă, fără pic de sus fior.

Domnul nu privește fața... bogația ta de lut,
Ci zdrobirea ce se naște dintr-un suflet abătut.

Să dărâmi stâlpii mândriei, idolii ce-s de argint,
Ce-au umplut cu amăgire, tot al inimii pământ.

Pune dragostea curată, ca o jertfă pe altar,
Să dispară focul rece, cel lumesc și cel murdar.

Iar când flacăra din ceruri, peste tine va cădea,
Vei simți cum adevărul, te va binecuvânta.

Nu mai e un foc de paie, nici sclipire de decor,
Ci o viață izvorâtă, din divinul Creator.
Amin