FIUL RISIPITOR

FIUL RISIPITOR

În arşiţa acelei zile de cuptor,
stătea pe-o piatră şi privea în zare
un tânăr zdrenţuros şi-ntrebător,
ce aştepta în taină o salvare.

"Ce oare mă făcu, şi-a zis în sinea lui,
să plec atunci din casa părintească ?"
Dar nu putea să-şi spună focul nimănui.
Şi frământarea începu să crească.

Privea cu jind acum la turmele de porci.
N-avea nici roşcove măcar la îndemână.
Iar gândul îi spunea: - "Ce-ar fi să te întorci
la tatăl tău, în vatra cea bătrână ?

Să-i ceri să te primească nu ca pe un fiu,
ci ca pe-un rob supus până la moarte ?!"...
Şi-şi aţintea din nou privirea în pustiu,
citindu-se pe sine ca pe-o carte.

Un vânt de vară se pornise-atât de lin,
şi mângâia nisipul cel fierbinte.
Iar tânărul, cu suflet de amaruri plin,
se tot gândea la bunul său părinte.

Simţea în pieptul lui un gol imens.
Era învins de cruda oboseală.
"Mai are-n lume-aceasta viaţa mea un sens ?!"
Şi-alt gând îi răspundea: - "Fără-ndoială!"

Fiind îmbărbătat pe loc de-acest îndemn,
deodată tânăru-şi veni în fire.
Parcă vedea cum cineva îi face semn,
chemându-l tainic ca o amintire.

"Mă voi scula acum, şi-a zis el hotărât,
şi mă voi duce, cu adânci suspine,
la tatăl meu degrabă, ca să-i spun atât:
- "Prea vinovat sunt azi faţă de tine!

O, da, sunt vinovat destul faţă de Cer!
Să-ţi fiu copil nici nu e cu putinţă.
Dar, tată, doar un singur lucru vreau să-ţi cer:
primeşte-mă ca rob plin de căinţă!"

Şi s-a sculat, lăsând acel pustiu de jar,
şi turmele de porci hulpavi în urmă.
Stăpânul său hain nici nu avea habar,
că-n suflet dorul de cei dragi îl scurmă.

Plecând spre tatăl său, cu-al sufletului foc,
simţea că drumul nu se mai termină,
în zilele acelea când pe câmpii se coc
lanuri de grâu, sub bolta cea senină.

El străbătea desculţ şi-n zdrenţe drumuri lungi.
Dar mai făcea câte-un popas în cale.
Era flămând, n-avea un ban în pungi,
şi se hrănea cu rodii şi migdale.

Dar într-o zi, când se-ntorceau de la păşuni,
pe-al verii câmp, nenumărate turme
de oi, sătule de păscut prin văgăuni,
un bătrânel pornea pe-aceleaşi urme,

c-o cârjă-n mâini, încovoiat de anii grei,
şi se uita sfredelitor în zare,
văzând cum pe cărarea lanului cu mei,
o mogâldeaţă-n orizont apare.

În liniştea care domnea pe vechiul drum,
bătrânul aştepta cu ochi de rouă,
având în inimă noi presimţiri acum,
ce i-ar putea aduce-o veste nouă.

După minute de emoţii şi-aşteptări,
pe-ngusta cărăruie se zăreşte
un tânăr zdrenţuros, cu două lumânări
pe faţa lui, ce parcă tot mai creşte.

Se-apropia. Era un ceas înălţător.
Cu strigăte de mare bucurie,
cei doi se-mbrăţişau, plângând de dor,
în clipa întâlnirii din câmpie.

Iată-i ajunşi în faţa casei părinteşti.
Tatăl deschide poarta cu iubire.
Dar fiul, ce privea smerit în zări cereşti,
rosti atuncea o mărturisire:

- "Sunt vinovat! Sunt vinovat faţă de Cer
şi-atât de vinovat faţă de tine!
Să fiu copilul tău, acum eu nu mai sper,
ci fă-mă de-astăzi robul tău mai bine!"

-"O, fiul meu iubit, de când te-aştept plângând!
Aduceţi grabnic haina cea mai bună!"
- "Sunt vinovat cu-al neascultării mele gând!"
- "În deget un inel să i se pună!"

- "Ţi-am risipit averea prin spelunci!"
- "Daţi-i încălţăminte pe măsură!"
- "Dar eu eram cel mai netrebnic fiu atunci!"
- "Tăiaţi viţelul cel din bătătură!

Să cânte-n coruri zeci de ciocârlii.
Răsune ritmic strune de vioară.
Să crească-n suflete eterne bucurii
şi crini de dor în ele să răsară!

Că s-a întors acasă astăzi fiul meu,
fiţi bucuroşi de-această zi măreaţă!
Era pierdut în lume, fără Dumnezeu,
chiar mort era, dar a venit la viaţă!"

*
Prietene care-ai pornit c-un larg avânt,
ca să găseşti în lume fericire,
dar ai căzut şi sufletul ţi-e frânt
şi n-ai găsit decât nemulţumire,

te-ntoarce azi din drum, o, suflete pribeag,
şi nu uita că peste-această lume
exist-un Dumnezeu, ce te aşteaptă-n prag
pe calea către cer să te îndrume!