File din copilărie

Își șterge cerul vremii lacrima, tăcut,
Și-o rază străpunge departe-n adânc,
Picurând seninul pe-o vatră în trecut,
Transpare-un chip firav, cunoscut, de țânc.

I se-ngemănează razele pe pleoape,
Blânde primăveri de plai copilăresc,
Văd pragul acesta atât de aproape
Căci întind pasul și peste el pășesc.

Se arcuiește semicercul de culori,
Frunte luminată-n coroana-curcubeu,
Simt și-acum, nestins, aceiași dulci fiori
Pe care i-am păstrat prin ani și ani, mereu.

Îmi scald, iar, talpa în picurii de rouă,
Vântul adie prin pleata-mi aurie,
Mă cheamă florile în culoarea nouă,
Precum o mamă, obrazul să-mi mângâie.

Din unda vremii, perechea de rubine
E-un plâns amar din tainica grădină,
Un Ghetsimani, nedespărțit de mine,
Dar și creanga dulce, de cireșe plină.

Îmi clipocește iazul, prin imagini vii,
Vadul bătrân spune o poveste veche,
Din fire de nisip ies chipuri de copii
Cântând zglobii, „Ieși apă din ureche”.

Ca un copil, le înțelegeam pe toate,
Prin soare și prin ploi, prin ușor și greu
Și n-am știut că lacrimi necurmate
Umpleau burduful în Cer, la Dumnezeu.

De acolo, din mireasma de tămâie,
Dumnezeu veghea cu fața aplecată,
Știa că va veni clipa, mai târzie,
Atunci, cu iubire, Îi voi spune Tată.

Acum, când uneori e cerul mohorât,
Chipul inocent se estompează în vremi,
Dar inima prin care, copil, am iubit,
Ea va răspunde, Isuse, când mă chemi.

Amin!