Fiinţa Divină.

Lovit de vântul crâncen al durerii,
Pământul ce-mbrăcase nemurirea
Era zdrobit în teascul încercării
Şi de acolo împărţea iubirea…

El bobul sfânt în lutul prelucrat
El Creatorul, ajuns creatură!
Ca să salveze omul din păcat
Ce din Eden căzu la-ncurcătură!

Înfometat ajuns, în nemiloasa tină,
Ca Dumnezeu, El sătura mulţimea,
Lucra cu Tatăl Său, mână în mână,
Dorind s-aducă-n lume mântuirea.

Ca om îl cunoştea Ierusalimul ,
Umblând pe jos prin colbul frământat;
Ca Dumnezeu umbla pe ape Domnul
Legea naturi I s-a închinat.

Ca om, n-avea un loc de odihnit;
Acel ce-a creat casa cosmică
Şi locul stelelor Le-a întocmit.
Totul ascultă de a Lui poruncă.

Pe străzile pustii şi prăfuite
El, Prinţul cerului, umbla pe jos
Bătut de raza soarelui ferbinte
Îşi îndrepta privirea ades, în sus!

O lume sfântă, Ţara Mea de vis
Ce dor îmi e să fiu din nou în tine,
Dar vreau să împlinesc ce este scris
Căci pentru-aceasta am venit în lume!

Umil apoi bobul s-a dus la moarte
Pământu-ndată l-a ascuns fălos !
De-acolo omenirea se desparte
O parte-n iad, alta-n loc glorios.

Sub bulgării sfărmaţi şi umeziţi
A încolţit bobul spre nemurire
A trea zi s-a arătat la sfinţi
Pe toţi i-a pus acolo în uimire!

N-a mai fost om, ca înainte
Căci slava Tatălui la transformat;
Era-mbrăcat în alte noi veşminte
Nu în pânzeturi pus şi ferecat!

Iar trupul Îi era-n neputrezire,
El strălucea de slava Tatălui
De-acol, s-a ridicat în nemurire
Şi ne-a trimis puterea Duhului!

Din bobul sfânt s-a înmulţit pământul
Crescut-au spice multe şi bogate
Şi-acestea-odată vor lua veşmântul
Unei vieţi eterne fără moarte.
11/5/2008