FEREASTRA SUFLETULUI

Fereastra sufletului
De Bălășanu Constantin
O familie, cândva, o casă a moştenit,
Zona era cu verdeaţă, cartierul liniştit.
Şi fiindcă doreau iute s-o debaraseze,
Veneau zilnic, o oră, împreună să lucreze.

Fata lor, fiind micuţă, mare lucru nu făcea,
Instalată la fereastră, afară în curte privea
Şi văzu o bătrânică cu un coş mare, încărcat,
Cum încet, cu greutate, punea rufe la uscat.

Se uită mult mai atent, credea că nu vede bine,
Toate rufele bătrânei erau murdare, o ruşine.
Şi îmbrăcămintea-i de asemenea pătată era,
Înţelese că bătrâna la spălat habar n-avea.

Ca să vadă împreună şi pe mama a chemat,
Cât e dânsa de mică, dar mai bine ar fi spălat.
Mama s-a uitat mirată şi plecă apoi zâmbind,
Fata a rămas la geam, către rufe des privind.

Trecând fata la fereastră după câteva zile,
Chemă repede pe mama, şi albită de uimire,
Îi arătă rufele bătrânei care acum înşirate
Erau albe, arătoase, erau chiar imaculate.

Vezi, bătrâna să lucreze de acum a învăţat.
Nu fetiţă, abia astăzi eu fereastra am spălat,
Ce vedeai până acum erau pete pe fereastră,
Bătrâna-i nevinovată, vina era doar a noastră.

În viaţă oameni buni, mai înainte de a critica,
Să privim la noi înşine poate că vedem ceva.
Sufletul să-l curăţim, toţi, aşa cum se cuvine,
Astfel vom vedea mai clar şi cu mult mai bine.

Atunci vom admira într-o bucurie firească
Şi la semenii noştri, curăţenia sufletească.
Chiar dacă pe undeva se întrevede un defect,
Pentru că o ştim cu toţi, nimeni nu este perfect.
Iaşi 02 septembrie 2008