Femeiea păcătoasă...

…Trântită la pământ, în praf tu tremuri…
Iar fariseii te acuză strigănd în gura mare
Și tu plângi… dând inconștient din umeri
Când mereu auzi: păcatul ei iertare n-are…

Poate printre cărturari tu ai cumva și rude
Și-n ochi privindu-i ți se întunecă privirea
Simți săgețile fierbinți ce inima-ți pătrunde
Toți acum îți sunt străini... și îți vor pieirea.

Privești la pietrele ce-s strânse-n mâna lor
Auzi vuietul cumplit ce zboară înspre tine
Ești încă tânâră… ei însă moartea ta î-ți vor
Iar ție-ți pare foarte rău… și îți este rușine…

Neprotejată plângi… simțind a inimii dureri
Și cu înfiorări aștepți lovitura grea de piatră
Să-ți bei amarul și otrava vieții fără mângâieri
Căci tu ești femeiea ce nu mai poate fi iertată.

Cu ochii plânși privești încă odată în zare
Și vezi cum cineva grăbit se apropie de tine
Nici o speranță, iar inima din piept te doare
Căci toți te vor vorbi de rău… și nu de bine.

…Iar simt durerea inimii ce îmi bate în piept…
Ce-i voi răspunde, mă va osândi și El la moarte
Dar El tace, timpul parcă s-a oprit iar eu aștept
Mișcându-mi buzele în rugăciuni prin șoapte.

…Și El, uitându-se la ei le-a spus curat și clar
Cel ce-i fără de păcat să arunce în ea cu piatra
Și jos cu mâna Lui scria ceva cu slove mari…
Iar eu gemeam din greu plângându-mi soarta.

Ei toți cu capul aplecat tiptil, încet s-au dus…
Iar eu mă simt așa ca dintr-un somn trezită
Și nu înțeleg nimic, e realitate sau poate-i vis…
Când i-am văzut înfățișarea Lui neprihănită.

Și ridicându-mă… El m-a întrebat așa frumos
Unde îți sunt pârâșii tăi ce te-au trântit în drum
Du-te acasă, Eu nu te osândesc mi-a spus Hristos
Dar tu să nu mai păcătuiești nicicând de-acum…

*******