Februarie

Văzduhul în lumină se întinde
Ţesut în iţe palide de ger,
Pe-omăt lucesc ecouri de colinde
Şi reflectări de iarnă şi de cer.

Un glas de clopoţel pe ram se prinse
Şi ca un ţurţur sună-ncetişor
De parcă cheamă dorurile ninse
Să îi aducă-aminte iar de zbor.

E linişte de frig şi de zăpadă
Din care nu răsare nici un glas
Şi cerul la pământ nu dă să cadă,
Pământul înspre cer nu face-un pas.

Parcă-i oprită viaţa să trăiască
În aţe de-amorţiri prinsă burduf
Că se zburlise frica pământească
Înţepenită-n ţipătul de stuf.

Cuvintele se rătăciră surde
Prin graiul oropsit şi îngheţat
Şi parcă, slab, o doină se aude
Ori că un basm spasmotic a ţipat.

Din linii de pădure vine-un vaier
Ori numai mi-a părut... mi s-a părut,
Gerul iar toarce din a tihnei caier
Fire de-argint pentru război* de lut.

Lumina-n îngheţata libertate
Zâmbi cu raze oblice dentar
Şi-mi auzii cum inima îmi bate
Cu-un zvon înăbuşit de buzunar.

Dar mi-aruncai iar pasul înainte
Şi totul de–nviere fu străpuns
Că toată-nţepenirea de morminte
Prin tufe fără frunze s-a ascuns.

Obrazul îmi trecu ca printre săbii,
Dar laţurile gheţii au trosnit
Şi m-asurziră mugurii ca vrăbii
Strigând spre primăvară-n ciripit!

A tresărit parcă Natura-ntreagă
Când alergară sus uşorii nori,
O veste de azur din zarea largă
Se auzi ca bucium de cocori!

Ea vine şi tot vine, dă năvală
De n-o opresc cât nu încearcă dur
Nici gerurile-n gratii de beteală,
Nici vântul învârtindu-se în jur.

Iar notele-i senine mă presoară
Că am strigat aprins şi vornicel:
"Renăscătoare, sfântă Primăvară,
Îţi sunt doar mărţişor de ghiocel!”

*război – unealtă casnică de ţesut