Eu nu mă tem de valurile mării

Eu nu mă tem de valurile vieții,
Chiar dacă-n largul mării se opresc,
Spre malul ei nu eu sunt cel ce-n valuri,
Vâslesc... Eu am cârmuitor ceresc.

Eu nu mă tem de praful de cenușă,
De vânt ce-i ridicat în fața mea,
Oricât ar încerca să mă orbească,
Nicicând pe-această cale n-ar putea.

Căci marea dar și praful de furtună,
Sunt cele ce de glasul Celui sfânt,
Ascultă și atunci cand el răsună,
Ele-și opresc furia pe pământ.

Eu nu mă tem de bezna zilei care,
Mă-ntâmpină cu norii gri întinși,
Căci printre ei mereu azi se strecoară,
Ai mei ochi ce nu sunt de ei învinși.

Eu nu mă tem de un sfârșit de zile,
Căci ele vor sfârși în început,
Chiar dacă uneori sunt mult prea grele,
Eu știu că vremea are și trecut.

Eu nu mă tem nici de lăsarea serii,
Împinsă de-acei nori ce se grăbesc,
S-aducă acea noapte-ntunecată,
În care bâjbâind să rătăcesc.

Eu nu mă tem pământul când se mișcă,
Cutremurat de grijile ce trec,
Acela pentru mine ce le poartă,
E-adevărat, e viu, El este drept.

De toate pentru mine se-ngrijește,
Și teama chiar nicicând eu să n-o am,
Să nu fiu clătinat pe firul vieții,
Așa cum eu cândva mă clătinam.