Eternul nou

Cum ne-amintim trecuta tinerețe -
În toamnă primăvara ne-o dorim,
Scrim poezii cu bucle blonde, crețe
Ca epitafuri pentru țintirim.

Trecutul este mort vrem, nu dorim noi
S-au dus plăceri, iubiri, destăinuiri
Ne-a mai rămas să sune doar o doină
Ce-o mai cântăm sfioși cu amintiri.

Din vremea obosită de afară
Cu ofiliri, cu risipiri, cu dor
Să evadăm din nou în primăvară
Noi aspirăm cu-un gând clocotitor.

Doar că ne amăgim cu o eroare
Avântul neoptimist și neînțelept,
Fiindcă ne visăm o repetare
Să vină cum în jur, așa și-n piept.

Pătrunși până în inimă de-o teamă
Cu frici de viitor ce ne dau ghes,
De visele trecutul iar îl cheamă
Că e pășit de-acum și înțeles.

Și, poate-așa, n-om face vre-o greșeală
Ce-atâtea am făcut cât am pășit...
Dar va veni cu-ncetu-o oboseală
De caruselu-acest, necontenit.

Dacă în traiul tău nimic nu-i proaspăt,
Vei prinde mucegaiul și-n priviri –
Iar zile-or deveni grămezi de hoaspă
Pe care-ncerci întruna să le-admiri.

Viața poate creștere să aibă
Când este nouă în oricare pas –
Un mâine-a fi-i dator irepetabil
Acelui ieri ce-n urmă a rămas.

Dorește-ți traiul bob gingaș de rouă,
Lăstar pornit să crească spre înalt
Și orice zi să-ți fie-o ziuă nouă,
Chemându-te mereu la alt asalt.

Căci dacă năzuiești o copiere
Cu neîndrăzneala drumurilor noi
Vei fi chiar și în sânul primăverii
Mai trist decât o toamnă-n glod și ploi.