Ești locul nostru de-adăpost

Ești locul meu de adapost,
Tu m-ai zidit pe stâncă,
M-ai ridicat pe culmi de munți,
Din groapa cea adâncă.

M-ai înviat dintre cei morți,
Și anii ca un sunet,
Îi treci prin trecerea de vremi,
Prin ploi, furtuni sau tunet.

Mă saturi chiar din zori de zi,
Mereu cu bunătate,
Mă-nveselești cu harul Tău,
Nimic nu ne desparte.

Nici vremurile ce-au venit,
Nici greul ce-i pe cale,
Nici jalea care m-a condus,
Adeseori prin vale.

La umbra ariipii opresc,
Și odihnesc în taină,
Căci Tu ești ocrotirea mea,
Mi-ai dăruit o haină.

O haină albă ca să fiu,
Văzut întotdeauna,
De ochii Tăi ce mă păzesc,
Și-atunci când trează-i luna.

Urgia nu mă va lovi,
Nici vre-o nenorocire,
Când trec prin ele-s ocrotit,
Mereu de-a Ta iubire.

Cu mine-n strâmtorare ești,
Ma izbăvești de toate,
Tu zorii zilei îmi vestești,
Îmi ești atât de-aproape.

De n-ai fi fost... m-ar fi-nghițit,
Tăcerea morții grele,
Dar Tu mereu te-ai îngrijit,
De pasul vieții mele.

M-ai înviat să pot trăi,
În dragostea fierbinte,
Izvorul ei ești numai Tu,
E viață... nu-i cuvinte.

Dreptatea Ta o voi cânta,
Mi-aduce-nviorare,
Căci fericire Doamne ești,
Doar una e sub soare.

Al Tău pământul este-ntreg,
Și cerurile-ntinse,
Acele care le deții,
Sunt toate necuprinse.
Amin