Estera

Estera
Cartea Estera


Din vremi străvechi, care-au apus,
O povestire ni s-a spus
In Biblie, străvechea carte.
Ce spun, s-a petrecut departe

În imperiul medo-persan,
Stăpân suprem şi suveran
Peste mulţimi din zeci de ţări,
Oameni aduşi din depărtări,

Luaţi forţat din casa lor,
Erau făcuţi robi perşilor.
Aceleaşi lucruri se-ntâmplară
Şi cu evreii. Le luară

Averi, terenuri, bogăţii,
Iar ei, luaţi ca mărfuri vii
Şi strămutaţi apoi departe
De templu şi sfânta cetate.

Şi în acest popor evreu
A fost luat şi Mardoheu,
Un brav bărbat care-ngrijise
O fată, căreia-i murise

Şi mama, dar şi tatăl ei.
Şi cum era printre evrei,
Mardoheu, vărul, o-nfiase
Apoi de ea se ocupase

Atent, ca şi un tată bun
Şi respectând crezul străbun
În Dumnezeu şi sfânta-i lege.
Şi o iubea mult, se-nţelege...

Dar în imperiu s-a-ntâmplat
Că renumitul împărat
Ahaşveros, o-ndepărtase
Pe-mpărăteasă. N-ascultase

Porunca de-a se prezenta
La un banchet, în faţa sa.
Atunci, toţi înţelepţii curţii
Dădură sfaturi majestăţii

Sale, marelui împărat,
Să ia din fiecare sat
Şi din cetăţi şi din cătune
Pe fetele cele mai bune,

Să le-aducă ne-ntârziat
Să le prezinte la palat.
Să fie doar fete fecioare,
Deştepte şi frumoase tare

Şi dintre toate să îşi ia
Mireasă, majestatea sa
Şi să o facă-mpărăteasă.
Chiar şi Estera, cea frumoasă

Crescută de-acel Mardoheu
A fost luată din al său
Paşnic cămin, unde crescuse.
N-avu încotro şi se duse.

A fost primită la palat
Unde un an întreg a stat.
Aşa făceau fetele toate
Se pregăteau cum nu se poate

Mai bine, pentru-a câştiga
Locul de cea mai 'naltă stea,
Locul măreţ de-împărăteasă,
Dorind să fie cea aleasă.

(Şi iată, astfel s-a deschis
Cel mai grozav concurs de miss).
Estera a fost obligată,
Nu şi-a dorit, ci a fost luată

Forţat şi dusă la palat.
Ea însă nu s-a-înspăimântat
Ci a fost bună, răbdătoare,
Dar şi aleasă în purtare

Încât toţi cei care-o vedeau
Pe dată o şi îndrăgeau.
Iar Mardoheu stătea la poartă.
Voia să afle cum se poartă

Estera lui, ce mai făcea
Şi tot ceea ce se-ntâmpla
În fiecare zi la curte.
Acolo se-ntâmplau cam multe!

Iar într-o zi, el a aflat
Cum că va fi un atentat
La împărat şi pe-altă cale
L-a-mpiedicat. S-au scris anale

Cu fapta lui. Atâta doar.
Nu i s-a făcut niciun dar,
Şi nicio funcţie, ceva...
Ci s-a trecut cu vederea

Tot ce-a făcut acest iudeu.
Dar...nu se-ntâmplă-aşa mereu?
Şi Mardoheu a dat uitării
Tot amănuntul întâmplării

Şi asta, pentru că-i păsa
Doar de Estera, fiindcă ea
Era singura-i alinare,
De ea se frământa el tare.

Estera însă-a câştigat.
A fost aleasă de-împărat
Şi-a devenit împărăteasă
Pentru c-a fost cea mai frumoasă,

Mai înţeleaptă, mai cu stil.
Iar Mardoheu, deşi umil,
Nu se pleca la orişicare,
Nici dac-avea funcţie mare

La împărat. Aşa era
Haman, cel care pretindea
Să i se-nchine orişicine.
Şi nu-i venise deloc bine

Când a văzut că Mardoheu
Nu şi-a plecat genunchiul său
Când i-a trecut pe dinainte.
Şi-atunci, ca să-l înveţe minte,

Aflând că e de neam evreu,
A întocmit în gândul său
Un plan perfid de răzbunare
Pe Mardoheu şi neamu-i mare.

Şi l-a convins pe-Ahaşveros
Să dea un ordin odios
Ca toţi supusii-împărăteşti
Prin fapte rele, mişeleşti,

Să îi omoare pe evrei
Numai aşa, pentru că ei
Au legi de ale lor, aparte.
Dau orice alte legi de-o parte

Şi le-împlinesc doar pe-ale lor!
Se porunci deci tuturor
Ca fără milă să-i ucidă
Pe toţi, într-o zi anumită.

Dar Mardoheu, când a aflat
De noua lege ce s-a dat,
S-a supărat atât de tare,
C-a plâns cu strigăte amare,

C-o întristare fără leac,
Apoi s-a îmbrăcat c-un sac.
Aflând Estera vestea asta
L-a întrebat care-i năpasta

Ce l-a lovit atât de rău.
Îi povesti tot Mardoheu
Şi-i porunci ceva să facă.
În cazul ăsta, să nu tacă,

Ci să se ducă la-împărat
Cu orice risc întâmpinat
Să stăruiască şi să-l roage,
Poate porunca va retrage.

Însă Estera s-a-îngrozit.
Lui Mardoheu i-a povestit
Că nimeni nu putea, nici ea,
De-împărat a se-apropia

Decât doar dacă o chema.
Căci altfel, el se supăra
Şi iute-o condamna la moarte.
"Numai dacă din bunătate

Îmi va-ntinde sceptrul regesc,
E semn că nu mor, ci trăiesc",
Zise Estera-înspăimântată
Şi se cutremurase toată.

Dar Mardoheu o sfătui
Să rişte şi îi spuse şi
Că nu pentru că e frumoasă
Poate-a ajuns împărăteasă,

Ci doar pentru că Domnul vrea.
Şi dacă s-a-ntâmplat aşa,
Ea trebuie orice să facă.
Deci să vorbească, nu să tacă!

Estera s-a încurajat.
"Mă duc, chiar de nu m-a chemat!
Dar să postiţi toţi pentru mine
Şi voi posti şi eu trei zile

Ca Domnul să-mi dea ajutor
Şi să-şi salveze-al Său popor".
Şi a postit toată suflarea
Evreilor. Apoi, salvarea

Veni chiar în a treia zi,
Căci împăratul o primi.
Sceptrul împărătesc i-ntinse,
Împărăteasa îl atinse

Şi împăratul o-ntrebă
Ce s-a-ntâmplat, ce caută?
Estera însă, diplomată,
Nu-şi spuse cererea de-odată

Ci-l invită pe împărat
La un banchet ce va fi dat
Şi îi mai spuse că doreşte
Dacă-împăratul porunceşte,

Să fie şi Haman adus.
Şi împăratul i-a răspuns
Spunându-i cu bunăvoinţă
Că-i va-împlini orice dorinţă.

Banchetu-a fost tare frumos.
Când împăratul, bucuros
O întrebă pe-împărăteasă
Care-i e cererea aleasă,

Ea îi răspunse cu respect:
"Mai e şi mâine un banchet!
Aş vrea şi mâine, împreună
Să fiţi aici. Apoi, la urmă,

Voi spune şi dorinţa mea".
Şi împăratul a spus "Da!"
La fel mândrul Haman răspunse.
Voios la casa lui se duse,

Dar l-a-ntâlnit pe Mardoheu.
Se-nfurie aşa de rău
Când a văzut că nu se pleacă
Nainte-i. Nici vorbă să-i treacă

Furia care l-a cuprins!
De-aceea, alor săi le-a zis
Şi ei îi deteră sfat mare:
Să facă o spânzurătoare

Şi-apoi să ceară la-împărat
Ca Mardoheu să fie luat
Şi să îl spânzure-n cetate.
Haman e dregător şi poate

Să ceară orice la-împărat!
Haman atunci s-a-nviorat
Şi-a pus să fie aşezată
Spânzurătoarea blestemată.

Dar noaptea care a urmat,
Nu veni somnul la-împărat.
Şi-a vrut să afle ce mai scrie
În cronici, despre-împărăţie.

I s-a citit cum Mardoheu
Veghease la binele său,
Zădărnicind urâta faptă.
"Dar a fost răsplătit vreodată?

I s-a dat cinste, sau ceva?
"Nu i s-a dat, Măria-ta!"
A fost chemat Haman degrabă.
Iar împăratul îl întreabă:

"Ce trebuie făcut cuiva
Pe care vreau a-l onora?"
Haman îşi zise-atunci în sine:
"Pe cine altul? Doar pe mine

Ca să mă onoreze vrea!"
Onoare..."Păi, eu cred aşa:
Să-îmbrace-împărăteşti veşminte..."
Şi-apoi îşi scormoni prin minte

Ce i-ar mări prestigiul său:
"Să ia,-împărate, calul tău,
Cununa cea împărătească
Într-adevăr să îl cinstească!

Iar apoi, să fie plimbat
Prin locul cel mai populat
Şi-n faţa-i, să se stige tare:
"Aşa se face celui care

Este cinstit de împărat!"
Spuse Haman, mult prea-încântat
De viitorul ce-l aşteaptă.
"Da, e o răsplătire dreaptă!"

Zise-împăratul. "Nu mai sta,
Mergi repede şi fă aşa
Lui Mardoheu, evreul care
Şade la poartă, la intrare!"

Şi a făcut Haman aşa...
N-avea încotro, trebuia!
Dar câtă ură, ce furie
Citeai pe faţa-i tuciurie!

Nici nu se poate măsura!
Dar n-a stat multă vreme-aşa,
Că fu chemat de-împărăteasă
La sindrofia cea aleasă.

Nu-i mai ardea lui de banchet...
Da-şi reveni încet-încet,
Îşi luă masca impunătoare
Şi merse mândru la serbare.

În mijlocul petrecerii
Ahaşveros din nou rosti
Către Estera cea frumoasă:
"Ce doreşti tu, împărăteasă?

Jumate din împărăţie
De vrei, iată, ţi-o dărui ţie!"
"Stăpâne, eu atât ţi-aş cere:
Dă-mi viaţa, fiindcă iată, piere

Poporu-ntreg, tot neamul meu,
Fără să fi făcut vre-un rău!"
Şi de-acea lege-i aminteşte,
De răul ce se pregăteşte

Pentru-a distruge neamul său.
"Cine-a urzit tot acest rău?"
Zise-împăratul cu furie.
"Haman e! Toată lumea ştie!"

Zise Estera. "Acest rău
Urăşte pe poporul meu!"
Apoi tăcu şi sta sfioasă.
Era parcă şi mai frumoasă,

Îmbujorată ca un măr
Stând sub privirea tuturor.
Ahaşveros, plin de mânie,
Părăsi sala aurie

Şi merse în grădină, jos.
Văzându-l aşa furios,
Haman ştiu că a sa viaţă
Atârnă doar de-un fir de aţă.

Cerşindu-şi viaţa, se pleca
Spre locu-unde Estera sta.
Tocmai atunci intră-împăratul.
"Cum îndrăzneşti să vii spre patul

Împărătesei, s-o sileşti?!
Vrăjmaşule, cum îndrăzneşti??!!
Aici, în casa-împărătească!!
Haman n-are să mai trăiască!"

Pe loc sentinţa i s-a dat:
"Haman să fie spânzurat!"
Pe-acea spânzurătoare-naltă
Care fusese ridicată

Chiar de Haman, cu gândul rău
De-a-l spânzura pe Mardoheu.
Vedeţi cum Domnul pedepseşte
Pe cel ce răul îl urzeşte?

Dar oare, cum s-a-împiedicat
Tot răul care-ar fi urmat?
Legea persană fiind dată,
Nu mai putea fi anulată!

Atunci s-a dat un nou decret:
Evreilor li s-a dat drept
Să se adune, să lovească,
Să ardă şi să nimicească

Pe toţi cei care-i urmăresc,
Îi asupresc sau îi urăsc.
Şi-aşa, ei şi-au ucis duşmanii.
Iar de atunci chiar, în toţi anii

Este serbată de evrei
Estera, iar ca zi a ei,
Sărbătorită-i ziua-n care
Le dete Domnul răzbunare.

Să ştim şi noi că Dumnezeu
Ne va scăpa din orice rău
Căci Dumnezeu este iubire.
Ne va aduce mântuire.

Dacă vom crede-n Fiul Său
El ne va izbăvi de rău
Căci răul, la cei răi se duce!
Noi să ne-adăpostim sub cruce!

Dacă sapi groapa altuia,
Cu siguranţă, cazi în ea!
Cum faci, aşa ţi se va face!
De-aceea să trăim în pace.

Schimbă-ne, Doamne, inima
Să facem numai voia Ta!
Ţine-ne, Doamne, lângă Tine
Şi-nvaţă-ne să facem bine!