Erai curcubeul

Suspine zburau înspre stele
În liniştea blândă a serii...
Bând cupa păcatelor mele
Suiai povârnişul durerii.

Apoi, în a nopţii răcoare,
Cu Faţa în lutul uscat,
Erai Dumnezeul ce moare
Pentr-un pământ vinovat.

Broboane de sânge, din frunte,
Sclipind ca perlele-n praf,
În al supliciului munte
Săpau cel mai sfânt epitaf:

"Atât, Dumnezeul cel viu
Iubit-a lumea pierdută
C-a dat pe singurul Fiu,
Odrasla, în iesle născută,

Ca oricine crede în El
Să nu piară în iazul amar,
Ci Viaţa şi-al Păcii inel
Să le primească în dar"!...

Acolo, condamnat de istorie,
Ardeai în para iubirii
Şi-n ceasul de sfântă memorie
Te-au iubit doar trandafirii!

Pe cruce, în plânsul măslinilor,
Sorbeai paharul durerii,
Ştiind că-n pironirea mâinilor
Sta siguranţa-nvierii.

Erai curcubeul iertării
În crevasul urii, nestins!
Zdrobind însă duhul negării,
Moartea, prin moarte-ai învins!

O, Golgotă minunată,
Izvor de lumină, etern!
Ce raze, ce pace curată
Pe inima mea tu aşterni!

Aş vrea cu harpă de aur
Un imn de-nchinare, un cânt
Să-nalţ din al gurii tezaur
Mântuitorului sfânt!

**

Azi, crezul mă poartă-napoi
Cum cuibul cheamă lăstunul,
Urcăm suferind amândoi
Pe lemnul sortit pentru Unul!

Trăiesc, dar nu mai trăiesc eu
Cristos trăieşte în mine
El - Om, Adonai, Dumnezeu –
Mă-nveşniceşte în Sine!


Nicholas Dinu
23 ian. 2007