Ecouri târzii

Mi se-ntoarce, Doamne, inima spre Tine,
Te rog leagă-i rana și alină-i dorul!
M-am înstrăinat, știu, până și de mine,
Creste iluzorii mi-au fascinat zborul.

M-au atras cu vraja culmile semețe
Cu-a lor măreție, cu a lor grandoare,
Mi-au sculptat în minte visuri îndrăznețe
Și-am râvnit înaltul candid, cu ardoare.

Am crezut că-s trepte către fericire,
Că sunt apogeuri de virtuți, noblețe,
De departe-n vârfuri zăream strălucire,
Acum văd în toate umbre de tristețe.

Cum pe bolta vieții nu stă doar seninul,
M-au ajuns furtuna și vântul în volburi
Și însingurării i-am gustat pelinul …
Ce-adăpost să afli-n găunoase scorburi!

Cât doream o rază sufletul să-mi ungă,
Doar că ploaia aspră nu voia să plece...
Mi-am călit răbdarea să fie-ndelungă …
Ce-aștepți de la piatra fără simțuri, rece!

La sorți de izbândă se răresc chezașii,
Toate au o vreme, sigur e-asfinţitul,
Mai rari, mai nesiguri, mai greoi sunt pașii …
Oare cât mai este până-ating sfârşitul?

Culmile mă cheamă, dar nu mai au vrajă,
Mai ajung la mine vechi, târzii ecouri,
Amăgitei inimi am să-i pun o strajă,
Crestele-s mărețe numai în tablouri!