E noapte adâncă-n Ghetsimani

E noapte adâncă-n Ghetsimani
Cu umbre negre şi ciudate,
Printre pietriş şi bolovani
Se aud foşnind doar frunzele uscate.

În noaptea aceea ca de smoală
Părea că toate au adormit
Într-o plăcută toropeală,
Parcă-ntr-un somn fără sfârşit.

Doar undeva, printre măslini,
O cucuvea cânta de moarte,
Şi nişte câini, prin mărăcini,
Căutându-şi adapost de noapte.

Deodată-n liniştea adâncă
Se-aud venind şovăitori
Doi paşi uşori ca de nălucă,
Stârnind rumoare şi fiori.

Se opresc şi, pe neaşteptate,
Se aude-n noaptea de catran
Cum cineva se prăbuşeşte
Ca fulgerat de-un iatagan.

Se-aude atunci ca din adâncuri
Un hohot neomenesc de plâns,
Şi-n el părea că-s mii de glasuri
Ce într-un singur piept s-au strâns.

Părea că-i stânsă laolaltă
În El durerea-ntregii lumi,
Şi-n glasul care strigă:,,Tată!'',
Părea că-s mii de rugăciuni.

Era Isus, ce-n noaptea înstelată,
Cu lacrimi ca de sânge se ruga,
Cerând iertare pentru lumea toată,
Luând întreaga vină asupra Sa.

Cu voce tremurândă şi cu amar
El se ruga:,,Părinte, dacă s-ar putea,
Îndepărtează de la Mine acest pahar,
Dar totuşi, facă-se nu voia Mea.''

,,Ci voia Ta să fie, Doamne-n toate,
Căci Tu eşti Dumnezeu şi eşti Stăpân,
Şi slava Ta, Eu vreau să se arate''.
Şopti Isus duios într-un suspin.

Cuprins de o-ntristare ca de moarte,
Cu vocea sfâşiată de amar,
Plângea Isus, ştiind că-n cer, în carte
Stă scris cu slove mari CALVAR.

Acelaşi glas ca-n mijlocul grădinii,
Aceeaşi voce plină de iubire
Se aude iar acuma pe dealul Căpăţânii,
Plătind a creaţiunii dezrobire.

Acelaşi glas strigă spre ceruri,,Tată!'',
Acelaşi plâns de jar stăruitor
Ca-n noaptea din grădină altădată
Se aude iar în largul zărilor.

E noapte adâncă-n Ghetsimani
Şi iată, vine vânzătorul,
Isus e prins între duşmani,
L-aşteaptă jos întreg soborul.

Demult sentinţa-i pronunţată,
Demult urzeau planuri preoţii,
Dar azi e ziua aşteptată,
Să moară au hotărât cu toţii.

S-a proclamat pe sine rege,
E hula cea mai vinovată,
E cea mai mare făr'delege,
Sentinţa-i este pronunţată.

E ziua groazei, ziua răstignirii,
Păcatul lumii-ntregi pe lemn e pus,
Acum se scrie soarta omenirii,
Pe cruce-n cuie mari e pironit Isus.

N-au fost de-ajuns batjocora şi biciul,
N-a fost de-ajuns ce mult am suferit,
Acum şi crucea, e prea greu supliciul,
,,O, Tatăl meu, de ce m-ai părăsit?''

,,Din mii şi mii de râuri, din sute de izvoare,
Din mări şi din oceane atâţia se adapă,
Iar eu Mă zbat în chinuri, în arşiţă şi în soare,
Nu-i, oare, pentru Mine măcar un strop de apă?''

,,Măcar o picătură am vrut, Mi-e tare sete,
Iar chinul de pe cruce Îmi pare că-i de-un veac,
Mi-au dat oţet cu fiere, cu ură pe un burete,
Dar iartă-i, iartă-i, Tată, căci ei nu ştiu ce fac.''

,,Purtăm în cer odată cunună sclipitoare,
Un nimb din diademe cereşti şi din lumini,
Acum sunt pus pe cruce, lipsit de apărare,
Şi port pe cap în râs cununa cea de spini.''

,,Ai vrut să arzi în Mine pe veci, iubite Tată,
Păcatul omenirii şi să îi mântuieşti,
Şi o altă lume nouă, mai sfântă, mai curată,
Spre slava Ta, în glorii, din nou s-o făureşti.''

E noapte adâncă pe Calvar
E-o-ntunecime cum n-a mai fost vreodată,
Un ultim spasm din pieptul plin de jar
Şi o şoaptă blândă se aude:,,Tată''

Deodată soarele-şi ascunde faţa,
Pământul tremură înfiorat,
Se-mprăştie cu groază gloata,
Iar iadul strigă-n cor:,,Am câştigat!''

,,S-a stins iubirea pentru totdeauna'',
Şopteau cu groază-n taină ucenicii,
,,Ce va fi şi cu noi de acuma?'',
Se întrebau prinşi de fiorul fricii.

Cu ochii şiroind de lacrimi,
Nevrând de acolo a se duce,
Cu o durere fără margini
Plângea Maria, mama, lângă cruce.

Uimit şi aproape nemişcat,
Privind atent cu chipul marmoreu,
Şopti sutaşul:,,Cu adevărat,
Acest Om e Isus, Fiul lui Dumnezeu.''

E timpu-aproape spre apus,
Te-ntreb, prietene, poţi crede, oare,
Că pentru tine moartea lui Isus
A însemnat cu Tatăl împăcare?

Când ştii că drumul ţi-e greşit
Şi sigur la pierzare duce,
Întoarce-te acum căit
Şi pleacă-te pân'la piciorul crucii.

Cât încă nu e prea târziu
Şi-n jertfa Lui mai ai iertare,
Vino la Cel ce-i veşnic viu
Şi vei primi răscumpărare.