E greu să bați la porți

E greu să bați la porți, ce le-ai închis cu ură,
Să ceri din nou veșmântul, când ești o zdreanță pură,
Să vii cu pumnii goi, când ai plecat cu aur,
Și să mai speri la milă, când nu mai ești tezaur.

​Dar harul nu e marfă, și nici nu stă în număr,
Nu scade când îl pierzi, nici nu te-apasă-n umăr,
El e ca marea mare, oricât ai scoate-n căni,
Rămâne tot acolo, balsamul peste răni.

​Degeaba cauți scuze, în palmele murdare,
Căci harul nu întreabă, de ce-ai ales pierzare,
El nu cere bilanțuri, pe anii irosiți,
Ci-așteaptă doar genunchii, să fie umiliți.

Căci cine-a dat tot cerul, pe-un pumn de praf și zgură,
Învață-n deznădejde, cea mai de preț măsură,
Că dragostea ce iartă, e singurul stăpân,
Ce spală de rugină, tot ce-a rămas păgân.

Să nu îți fie teamă, de pragul de la poartă,
Chiar dacă viața ta stă azi pe marea moartă,
Un singur pas spre casă, un singur plâns curat,
Și harul te îmbracă în omul înviat.

Ești iarăși un tezaur, deși te-ai crezut ciob,
Un prinț ce se întoarce în haina cea de rob,
Căci poarta nu se-nchide, oricât ai fi de mic,
Când vii să ceri tot cerul, văzându-te... nimic.

Căci ce e omul singur, de nu un pământ sec,
Trecut prin clipe grele, ce goale se petrec,
O candelă ce-i stinsă, un ciob fără sclipire,
O frunză care poartă, mândria ei în fire.

Suntem doar lut sub pasul ce tremură-n tăcere,
O rană ce se zbate în propria durere,
Căci viața nu e-n noi, nu-i sângelui stăpână,
E suflul Lui ce ține, țărâna împreună.

Deci nu lăsa lumina, să ardă-n van sub zare,
Cât încă simți în suflet, un strop de cercetare,
Căci harul e o ușă, care mai stă deschisă,
Nu-l risipi pe umbre, pe-o lume de culisă.

Adună-ți azi fărâma, întoarce-te din cale,
Până nu cade noaptea, să nu rămâi în vale,
Căci timpul e o punte, ce piere sub picioare,
Iar harul estebdarul, ce-ți face o chemare.

​Nu irosi balsamul pe pofte trecătoare,
Când poți să fii o stea, nu fumul care moare,
Și prețuiește darul, cât încă-l simți vibrând,
Să nu rămâi o urmă, de praf pierdut în vânt.

Deschide-ți larg fereastra, primește-L ca pe-o pâine,
Căci harul e „harul”, ce nu poate fi mâine,
Și lasă-L să te schimbe, din lutul tău cel mic,
În tot ce El a vrut, când tu erai... nimic.
Amin