DUPA POTOP

DUPĂ POTOP

A fost cândva Pământul
O singură cetate,
Iar oamenii cu toţii
Uniţi erau în toate.

Păstrau toţi amintirea
Sinistrului dezastru
Când apele veniră
Din cerul cel albastru.

Corabia lui Noe –
Doar ea purta salvarea;
În rest, orice făptură
Aflatu-şi-a pierzarea.

Câmpii, şi văi, şi munţii
Cuprinse-au fost de ape
De furia divină
Nimic ce-i viu să scape.

Neprihănitul Noe
A dat avertismentul.
Prin arca ce-o făcuse
Şi-a scris el testamentul.

Dar violenţa crudă
Se-ntinse ca şi ciuma.
În cer Stăpânul zise:
„Mă voi scula acuma

Să mătur tot Pământul
Cu ape-nvolburate.
Tu intră-n arcă Noe.
Eu grijă am de toate.“

***
S-au scris în cărţi acestea.
Le-au povestit bunicii
Să ştie şi duşmanii,
Să afle şi amicii

Că Domnul pedepseşte
Păcatul tuturora.
Dar pentru sfinţi El face
Să vină aurora,

Dorita izbăvire
De apele nebune,
Aşa cum vechea Carte
Cu grai de har ne spune.

Trecuse, deci, potopul…
Familia lui Noe
A început să crească,
S-a răspândit în voie.

Din Sem, din Ham, din Iafet
S-au înmulţit salvaţii.
Aveau aceeaşi limbă,
Se-nţelegeau ca fraţii.

Îşi povesteau trecutul,
Tot ce-au văzut în viaţă.
Şi ascultau nepoţii
Istoria-ndrăzneaţă.

Din cer şi din adâncuri,
Şuvoaie furioase
Au nimicit pădurea
Şi sutele de case.

Pieriră mii de oameni
Cu tot cu animale
Căci apele-nghiţiră
Tot ce-au găsit în cale.

De patruzeci de zile
Chiar munţii se-afundară
Încât nicio făptură
N-a mai ieşit afară.

Corabia pe valuri
Doar ea mai rezistase.
Familia lui Noe
Pe Domnu-L aşteptase

Ca apele să sece
Şi-ncet să se retragă.
Iar ei de-atunci nainte
Credinţa s-o aleagă.

***
Trecuse multă vreme,
Era progresu-n floare;
Ce planuri încolţiră
În minţi iscoditoare!...

Porniră toţi ca unul
Spre Orientul Antic
Şi-ajunşi pe-un şes cât lumea,
Descălecară grabnic.

„Să facem cărămidă!“
Şi-au zis visând misterul.
„Şi-apoi nălţa-vom Turnul
Ce va atinge cerul.

Clădi-vom o cetate
Lucrând ca nişte fraţi
Să nu mai fim de ape
Loviţi şi-mprăştiaţi!“

Dar Dumnezeu coboară
Să vad-a lor ispravă
(De parcă n-o văzuse
Din tronul Său de slavă!)

Şi-a zis: „N-o să-i oprească
Nimica pân-la urmă,
Căci au aceeaşi limbă
Şi sunt cu toţi o turmă…

Deci, iată ce vom face
Să nu-şi atingă planul:
Le-om încâlci vorbirea
Şi le-om tăia elanul.“

Şi, vai, ce-ncurcătură
Precum un vânt din luncă
Asupra tuturora
Deodată se aruncă.

Vorbeau, dar fiecare
Rostea o altă limbă,
Încât proiectul straşnic
În crud eşec se schimbă.

Aşa se-mprăştiară
Să domine planeta.
Dar Diavolul în inimi
Le-a semănat vendeta.

De-atunci întreaga lume
E-un turn al îngâmfării
Care-şi urmează visul
Pe căile pierzării.

Azi mii şi milioane
Nu-şi pot pricepe graiul
Dar luptă cu Scriptura
Negând şi Iad, şi Raiul.

Ar vrea un Rai departe
De Dumnezeu să-şi facă,
Crezând că n-au nevoie
De-a pocăinţei arcă.

Cristos ne-a dat de ştire
Că-n vremea de pe urmă
Va fi cuprinsă lumea
De spiritul de turmă.

Vedem cum se repetă
Un timp ca al lui Noe
Când omului nu-i pasă
De-a Domnului său voie.

Deşi El clar ne spune:
„Sfârşitul este-aproape
Şi vine Judecata,
Dar nu potop de ape.

Pământu-ntreg va arde
Cu cerul deopotrivă…“
Trezeşte-te, creştine,
Şi nu intra-n derivă!

Credinţa-n Salvatorul
E-aceeaşi, nu se schimbă.
Isus îţi dă şi ţie
A Duhului Sfânt limbă.

Veghează-ntotdeauna
Şi fă doar ce e bine!
Fii gata de plecare,
Căci scumpul Mire vine...