Dumnezeu scriitorul vieții mele!

Pe cioburi de sticlă îmi scriu suferința
Sperând să lipesc la loc paharul spart
În tumul plăcerii ce-l umple, se crapă și mii de bucăți de sticlă pe masă cad.
Pe stâncă de granit mi-am scris sentința
Și am sperat că într-o zi se va destrăma,
Am crezut că dacă o arunc în tumultuoasa vină a plăcerii se cufunda și acolo va rămânea.
Am scris pe nisip bucuria,
M-am gândit că valul de necaz va fi prea departe s-o șteargă,
Însă m-am înșelat atât, atât de tare.
M-am gândit să scriu în palmele oamenilor iubirea,
Am zis că vor avea grija de ea,
Dar nu am crezut ca o va sugruma dezamăgirea,
Iar ea s-a stins ca un ultim tăciune dintr-un foc ce mai că fumega.
Crezut-am că o va reaprinde iubirea, ce în alte palme iubirea mea am donat
Dar m-am trezit târziu, târziu înlăcrimat.
Am crezut că dacă scriu pe obraji, în îmbrățișări iubirea va fi deajuns, deajuns măcar,
Dar am întâlnit nefericirea, neîmplinirea iar.
M-am gândit să scriu pe inimă sentința, în gândul meu și-n viața mea
Că doar acceptând consecința, alegând Iubirea
Dumnezeu avea să mă elibereze de plata cea mai grea.
M-am gândit la atât de multe în drumul meu,
Pe multe lucruri am scris povestea mea,
Dar prea puțină valoare au, dacă nu am scris în palmele Sale trecutul meu
Ca El să ierte vina mea.
Acum nu mai scriu eu, uneori mă lupt să mai iau pixul și să scriu
Dar Îl las pe Dumnezeu să scrie tot viitorul meu,
Știu c-atunci când scrie El, e un viitor fericit.