DUMNEZEU ÎMPĂRĂŢEŞTE

DUMNEZEU ÎMPĂRĂŢEŞTE

Dumnezeu crease lumea
Ochii tuturor s-o vadă;
Mai târziu, a dat Scriptura:
Cei ce-o vor citi, s-o creadă.

Nu e totul ce se vede –
Ochii cărnii văd o parte
Din Creaţia primară
Cufundată-n chin şi moarte.

Dumnezeu vorbise lumii
În mai multe perioade,
Dar păcatul ne-ascultării
Viaţa omului o roade.

În Eden, n-au vrut s-asculte,
Pradă Şarpelui căzură;
Până azi, Satan e-acelaşi:
Minte, junghie şi fură.

La potop, făcuse Noe
Arca ce-a plutit pe ape,
Dar şi-atunci, din lumea-ntreagă,
Doar opt inşi au vrut să scape.

În Sodoma şi Gomora
Sfinţii nu au fost nici zece.
Îngerii au vrut în stradă
Noaptea-ntreagă a petrece.

Iar la urmă, Lot sărmanul
Ce-şi pierduse mărturia,
Chiar cu toată rugăciunea
Lui Avraam, pierdu soţia.

În pustiu, tot Israelul
A pierit prin grea cârtire.
Numai Iosua şi Caleb
Au ajuns la mântuire.

Moise a greşit o dată,
Iar Aaron cu mult mai tare,
Însă Cel Atotputernic
I-a tratat cu îndurare.

Totuşi harul nu scuteşte
Omul de penalizare
Căci, pe drept, Atotstăpânul
O va da la fiecare.

O răspundere aparte
Au, desigur, azi creştinii
În lucrarea mântuirii,
Căci sunt martori ai Luminii.

Lumea-i materialistă,
Necredinţa-i boală gravă.
Domnul a murit pe-o cruce,
Dar S-a înălţat în slavă.

El ne vede şi ne cheamă
Să-L urmăm cu devotare
Ajutându-i şi pe alţii
Să pornească în lucrare.

Să dăm la o parte frica,
Inerţia vieţii noastre!
E aproape ceasu-n care
Vom zbura mai sus de astre.

Timpul nostru-i un examen,
– Un talant dar şi-o problemă –
Dacă nu aducem roadă
Şi rămânem în dilemă:

Cui să dăm slujirea noastră
Cea dintâi, prioritară?
Firii materialiste
Sau Iubirii, drept comoară?

Domnul spune că acolo
Unde noi ne-am pus comoara
Ne vor fi pe totdeauna:
Inima, Cetatea, Ţara.

Toate-n lume-s trecătoare;
Veşnică-i Împărăţia
Care creşte prin iubire
Până va veni Mesia.

Sus, creştini, cu mic şi mare!
Domnul sfânt ne porunceşte
Să-I ieşim cu toţi ’nainte:
DUMNEZEU ÎMPĂRĂŢEŞTE!