Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge

1.12. 2006
Petru Coman - Petroșani





DU-MĂ PE STANCA PE CARE N-O POT AJUNGE... !
Psalmul 61:2-4

De ce nu pot ca să mă urc mai sus să locuiesc pe Munte... ?
Vreau sa-nțeleg aceasta... și-apoi să îi pricep pe-aceia,
Ce nu vor ca să urce... disprețuiesc, vorbesc atât de multe...
Încât, Cuvântul Sfânt și Duhul nu îi mai pot schimba.

Sunt gata ca să lupte cu-ndârjire ca să-ți explice să-nțelegi ce fac
Se poartă cu atâta perfidie... iar vorba, fapta din plin o dovedesc
Susțin că merg bine pe Cale... de-aceea-n stare-aceasta se complac
Nu vor să-și părăsească obiceiul, deși se roagă... tot așa trăiesc.

ISUS... ! Mă vezi, mă știi de-aproape și de departe mă pătrunzi...
Sunt frământat de-atâta neputință, plângând străbat cărările din vale.
Privesc acum spre Stâncă... suspin, vorbesc și-aș vrea să Mă auzi,
Doresc cu-ntreaga mea ființă... s-apari, să vii și să îmi ieși în cale.

N-am doruri mai mărețe azi, dar am din inimă ceva de spus:
« O! Bunule Părinte, tânjesc să fiu cu Tine-n cortul Tău...
Să pot s-ajung în slavă, pe Munte, tot mai sus...
Și-n veci să fim nedespărțiți... ascultă-mă: acesta-i dorul meu ».

Dar încă sunt în vale, sunt rănit. Privirea mi-o înalț și Te zăresc
Dorul mă cheamă, dar nu pot zbura, căci aripa mă doare și mi-e frântă.
Un Vultur mă-nșfacă, dar merg; prin vânt și lupte mereu vreau să privesc...
O! Mare-i înălțimea. Să urc nu pot; dar, « Suie-mă pe Stâncă... ! »

Pe Munte-s împliniri duhovnicești și mângâieri din plin
Pe Munte-i strălucire, bucurie și viața cea de veci
Sfințenia-i natura creștinilor ce-aicea vin
Cu Tine stau pe Stâncă și vreau să nu mai pleci

Ce bine-i lângă Tine! din Cortul Tău nu vreau ca să mai plec
E îndurare, glorie și măreție, căci norul plin de Slavă-i peste el.
Aicea nu mai sunt dureri, ci HARUL sfânt ce-i DAR dumnezeiesc
M-a ridicat și m-a-ntărit, iar sufletul L-a mângâiat divinul Miel.
Amin