Du-mă pe Stânca

Veghe-n noapte, noapte nedormită,
Când somnul duios lumea o alintă,
Sub luna clară, albă, ca de lapte,
Gândurile toate le-aștern în șoapte:

Mă gândesc, Isuse, cu dor și fior
Șoaptele-mi se-adună, unite-n cor...
Cor amar de plângeri, dor și suferinți,
Șir de lacrimi multe, aprinse, fierbinți.

Vreau să fiu pe stâncă-adăpostul tare,
Stânca neurnită, rămasă-n picioare,
Stânca cea de veacuri neînlocuită,
Stânca-Domnul tare, Stânca nebiruită!

De-aș fi porumbel în zbor să pornesc
Mai sus de cerul nopții, ager să plutesc,
Aș pune piciorușul pe stânca cea dorită
Strângându-mi aripioara, o! pasăre iubită!

Aș sta cu bucurie mereu numai cu Tine
Să Te privesc mirat, să vezi și Tu în mine
Dragostea cu jar ce-o port în pieptul meu
Isus Mântuitorul, al meu Dumnezeu!

Ce aripi minunate dorește rugăciunea,
Ce aripi cresc în suflet, odată cu pasiunea!
Spre Domnul le întind, gata ca să zbor
Spre slăvile senine, spre-al meu Mântuitor...

Dar vai! Picioru-mi este strâns de o cătușă!
De amăgiri deșarte, plăceri demult cenușă
Trăite și uitate mereu într-o secundă
Ce lasă-n urmă rană, lacrimă curgândă...

Rămân aceste versuri să plângă-n urma mea
Căci iată că din mână îmi cade lira grea;
S-a dus avântu-acela, elan de bucurie
Și zborul meu e stins în noapte... reverie.

Ia-mă iară sus pe Stâncă,o! Isus, Mântuitor!
Să nu treac-această clipă, lacrimile ce mă dor;
Cufundat în reverie și-n păcat nu voi să mor
Ca să ard o veșnicie în uriașul, vechi cuptor!