Dragostea măreață

Ooo... Tu dragoste măreață,
Ce iubești nemărginit,
Ai iubit și-atunci când răii,
Doamne ei te-au prigonit,
Ai iubit Tu omenirea,
Ce ți-a dat povara grea,
Să o duci pe dealul crucii,
Unde lupt-a fost prea grea.

Ooo... iubire preamăreață,
Cea din cerurile-nalte,
Cea care-a iertat pământul,
De furie și păcate,
Cea care întotdeauna,
Peste noi ea s-a văzut,
Las-o Tu și azi Isuse,
Căci pământul e pierdut.

Este rătăcit pe drumul,
Pe care Tu l-ai chemat,
Tot cu-acea iubire Doamne,
Prin care Tu l-ai salvat,
Este astăzi dus în valea,
Care-i mult prea-ntunecată,
Tot pământul... omenirea,
Ce a fost cândva salvată.

Ooo... Tu bunătate sfântă,
Mai coboară-te și azi,
Cum ai coborât întruna,
În dureri și în necaz,
Nu lăsa ca să se piardă,
Astăzi la sfârșit de cale,
Lumea care-i ea nu știe,
Că-i pierdută-n acea vale.

Doamne... tot cu-a Ta iubire,
Și cu mila ce o ai,
Pune astăzi omenirea,
Pe-acel drum ce duce-n Rai,
Căci pe-acesta care este,
O duce-n necunoscut,
Într-o veșnică pierzare,
Scufundată tot mai mult.

Ooo... iubire ce ești sfântă,
Tu coboară-te din cer,
Peste cei ce nu văd Doamne,
Că încet... încet ei pier,
Lasă peste ei iubirea,
Ce-i trezește ea îndat,
Din această omenire,
Peste ei ce s-a lăsat.