Dragoste adâncă, ne-nţeleasă

Hulit, urât, cu crucea-n spate,
De grea povara apăsat.
Trecea un Om, împins de gloate,
Si sângerând îndurerat.

Trecând prin gloata cea haină,
M-am dus în faţă ca să râd şi eu,
Şi să-L hulesc şi eu în taină
Pe Cel ce-i Fiu de Dumnezeu.

Şi-am râs cu bucurie mare,
Şi L-am scuipat, şi L-am batjocorit,
M-am bucurat crezând că-s tare,
Şi n-am ştiut pe Cine-am răstignit.

Când L-am văzut căzând nevolnic,
Sub grea povara ce purta,
Am râs, eu, omul cel nevrednic
De Cel ce-ocara îmi ducea.

Şi L-am lovit atunci fără sfială,
Şi L-am scuipat ca pe-un tâlhar.
Şi pumni eu i-am cărat grămadă,
Celui de ducea crucea-mi cu amar.

Nu I-am văzut nici ochii plini de lacrimi,
Când se uita la mine-ndurător.
Şi l-am batjocorit şi mai amarnic,
Când se ruga la Tatăl, iertător.

Când în sfârşit l-au atârnat pe cruce,
M-am bucurat şi-am râs fără fior.
Ah, nu vedeam că El aşa îndură,
Să scape al meu suflet de Şeol.

N-am auzit nici vocea-i blândă,
Când a strigat spre Tatăl Său din cer,
„Oh, Tată iartă-le Tu azi păcatul
Nu ţine-n seamă neştiinţa lor.”

Nu m-a mişcat nici neagra noapte,
Ce dintr-o dat-a apărut,
Şi nici cutremurul puternic,
Ce chiar catapeteasma-n două a rupt.

Credeam că-s cineva, c-am vază,
Şi chiar în sânul lui Avraam aşa voi fi primit.
Dar nu vedeam cu ochi-mi lupta
În care Mielu-n moarte-a biruit.

Şi am plecat, şi l-am uitat pe Omul,
Acel ce-a fost pe cruce ridicat.
Şi mi-am văzut nezguduit de drumul,
Ce înspre Ierihon ducea curbat.

Şi-am mers aşa chiar ani la rândul,
Şi zilele treceau şuvoi.
Treceau la fel parcă toţi anii,
Şi n-am ştiut că loc de-argint strângeam noroi.

Dar într-o zi, pe înserate,
M-a prins o ceată de tâlhari.
M-au jefuit de tot ce adunasem.
Şi m-au lăsat bătut, însângerat şi gol.

Atâţia au trecut pe lângă mine,
Şi preoţi, şi leviţi, dar parcă nici nu existam.
Iar eu simţeam fiorul morţii-n mine,
Şi-al ei rece sărut îl aşteptam.

Într-un târziu, un călător cu strai ciudat,
M-a observat şi S-a plecat spre mine.
M-a ridicat şi-ncet, El fiecare rană-a curăţat
Şi a turnat balsam durerea să-mi aline.

Într-un târziu deschis-am ochii să văd bine,
Pe-Acela ce de mine s-a-ndurat.
Şi ţintuit pe loc am fost de-a Sa privire,
Era chiar El, Isus Crucificat.

Atunci eu m-am simţit nevrednic,
Şi-am plâns cu lacrime şuvoi.
„Ah, cine sunt să te înduri de mine?
Sunt doar o mână de noroi!”

El mâna Sa străpunsă o întinse,
Şi-mi şterse lacrima din ochi.
Apoi cu-a Sa mare putere,
Mă puse pe asin în al Său loc.

De nu m-ar fi găsit atunci Stăpânul,
În moarte-n veci mă scufundam.
Dar m-a găsit, şi S-a atins de mine,
Prin moartea Sa viaţă-mi dete-n dar.