Dovada Invierii...

DOVADA ÎNVIERII

Dovada Învierii e şi-n tine
De n-ai descoperit-o pân’ acum
Mai caută aşa cum se cuvine
Dar nu-n tăciune, nici în scrum.

Te-a-mpiedicat viaţa de himere
Să-L vezi pe Salvator, să te predai,
Să crezi c-a biruit prin Înviere
Şi că doreşte inima să-I dai...

Bătând la uşa inimii-ţi rebele,
Voia să-ţi reveleze taina Lui
Dar ai răspuns cu vorbe grele
Căci nu voiai fiinţa s-o descui.

Gîndirea ta era-ncărcată
Cu mii de întrebări fără răspuns
Iar inima-ţi era încorsetată
De-un simţ pe care l-ai ascuns...

Vedeai frânturi din propaganda
Pe care ţi-au impus-o oameni cruzi
Ei, hrăpăreţii, ce-şi luară prada
Şi te-ndemnau pe Rege să-L refuzi.

Ţi-au spus că EL e plăsmuire
Că drama crucii e un mit,
Că nu există Rai, nici nemurire.
(Şi-aşa ai fost în sfera lor răpit.)

Şi-aşa eşti azi: închis şi rece
Refuzi să vezi ce-i evident
E-aproape ceasul doisprezece
O, nu mai sta indiferent!

Cât încă inima-ţi mai bate
Ea îţi şopteşte că e viu
A biruit hidoasa moarte
EL, Domnul tău, al jertfei Fiu.

Natura, toată, îţi vesteşte
Că mai presus de stări fireşti
E-un Creator ce-ţi dăruieşte
Ce-i necesar să Îl slujeşti...

Iubirea Lui nemărginită
A conceput un plan măreţ:
Divinitatea să fie răstignită,
Să rabde ură, chin , dispreţ,

Ca tot noianul de păcate
Să fie-n jertfă nimicit
Iar omenirea-n demnitate
Să vadă noul Răsărit...

Şi-au pironit pe Domnul vieţii
Pe cruce, pe lemnul blestemat.
O, de ai şti secretul frumuseţii
L-ai proslăvi; El a-nviat!

Dovada Învierii e şi-n tine
În suflul tău, în vorba ta
Lasă-ţi fiinţa să se-nchine
Singur povara n-o purta.

Cel înviat te poate scoate
Din starea gândului hoinar,
Din noapte, căi întortocheate,
Din spaţiul negrului hotar.

Să vezi comori în Înviere,
Să-L laşi pe Mire să te ia
E cea mai dulce graţiere,
E tihna din făptura ta.

GC/ 3 Aprilie, 2009