Două Turturele

Două Turturele

Sub streaşina căsuţei mele
Cu mult elan şi sârguinţă,
'Nceput-au două turturele
Ca să-şi clădească locuinţă.

Şi mici vreascuri şi surcele
În trei-patru zile-au cărat,
Şi-au reuşit, fâcand din ele
Un cuib şi-n el s-au aşezat.

Şi-a fost aşa, o vreme bună
Şi în orice zi de dimineaţă,
Cântau în triluri, împreună
Când se deşteptau la viaţă.

Şi-L lăudau pe Dumnezeu
Cu-aceleaşi imnuri-nălţate,
Ce răsunau la fel, mereu
Pe-aceleaşi note învăţate.

Şi-aşa, zilele se scurgeau
Şi mulţumite în cuibul lor,
Prin voie bună-şi aşteptau
Raspunderi mari, în viitor.

Ele aşteptau, cu bucurie
Familia să-şi întregească,
Cu puiii, care-aveau să fie
A lor menire părintească.

Şi-astfel, venit-au puişorii
Prea mititei, şi dezbrăcaţi,
Iar mama-nvelit-a feciorii
Cu fulgii ei calzi şi răsfiraţi.

Stând sub caldul aşternut,
Vegheaţi cu mare-ngrijire,
Ei zi de zi, au tot crescut
Până la vârsta de-mplinire.

Şi când şi ei s-au îmbrăcat
Cu haine de fulgi fumurii,
Părinţii cuibul, le-au lăsat
Să fie-al celor... doi copii.

Li l-a dat astfel, în primire
Spre-al îngriji şi-a fi curat,
Ca fiind locul de-odihnire
Cămin unde aveau de stat.

Şi-n grijă zilnic le-aduceau
În guşuliţe, a lor mâncare,
Cu grăuncioare, îi hrăneau
Cu drag la rând pe fiecare.

Cu pliscurile lor deschise
Când îşi revedeau părinţii,
Stăteau cu-aripile întinse
Aşteptând în cioc grăunţii.

Şi-aceasta, până într-o zi
Când hrana lor s-a sistat,
Stăteau părinţii, vis-a-vis
Într-un alt pom, apropiat.

De-acolo, le spuneau ceva
Iar ei priveau trişti, uluiţi,
Să nu piardă care cumva
Din tot ce sunt povăţuiţi.

Au înţeles că au un termen,
Vremea l-era hotărâtoare,
Sosise timpul de examen,
Venise ceasul ca să zboare.

Şi iată, primul îndrăzneşte
Timid la margine s-apară,
Şi-aripile-şi tot pregăteşte
Să-ncerce golul de afară.

Bătând din ele, dar pe loc,
Toate puterile îşi verifică,
Şi luând startul din mijloc,
Se-arucă-n aer fără frică.

Traseul până la crenguţa
Din pomişorul, apropiat,
A fost o clipă, şi măicuţa
La încurajat şi mângâiat.

Şi iat-al doilea, se-aruncă
În spaţiul care-i desparte,
Lângă părinţi ca s-ajungă
S-afle, iubirea ce-mparte.

Cât de mult s-au pregătit
Ca să-şi primească puişorii!
Şi cu răbdare, le-au servit
Din cioculeţe, grăunciorii.

Apoi încet s-au depărtat
Supunându-i la încercare,
Şi-n acea zi ele-au cântat
Că reuşita le-a fost mare.

Diintre pui, unu-ndrăzneţ
Şi-a-ncercat iarăşi puterea,
Şi fiind probabil, mai isteţ
Zburând, şi-a văzut vrerea.

Faptul zburării, a marcat
Între-amandoi o separare,
Căci celălalt, n-a încercat
Încă odată să mai zboare.

Aşa, rămas-au despărţiţi
Toată ziua până-n seară,
Urmăriţi de-ai lor părinţi
Care-n jurul lor... zburară.

Şi nici seara spre-asfinţit
Când ceasul e să se culce,
Ei amândoi, nu s-au unit
Pentru liniştea cea dulce.

Şi-au ales câte-un locsor
Între frunziş pe crenguţe,
Şi-au adormit în pomişor
Cu gândurile la grăunţe.

În zori de zi de dimineaţă
Părinţii lor i-au deşteptat,
Şi pe crenguţa faţă-n faţă
Spre cuibuşor i-au aşezat.

Stăteau micuţii, amândoi,
Cât mai aproape, fericiţi,
Şi aşteptau îndrumări noi
De la ai lor scumpi părinţi.

Şi le-au dat câte-o gustare
După odihna peste noapte,
Iar ei bătând, din aripioare
- Fiu! Fiu! ziceau în şoapte.

Părinţii lor le răspundeau
Tot gurluind pe lângă ei,
Ultimele sfaturi le dădeau
Căci vor rămâne singurei.

Într-adevăr, spre înserare
Au dispărut în pomii verzi,
Şi numai glasul în cântare
Tot stăruia, dinspre livezi.

Era, acelaşi cântec mereu
Şi el venea cu mulţumirea,
Dând laudă, lui Dumnezeu
Că şi-au îndeplinit menirea.


Flavius Laurian Duverna
25 septembrie 2007