Dor de senin

Nu mi-e teamă de nori, nici de stropi argint
Ce dau viață în spic sărutând rădăcini,
Șiroiri de răcori pot părea un alint
Când pojaruri mocnesc în petale de crini.

De furtuni nu m-ascund, când cu tunet vorbesc
Și cu fulgere scriu, înmuiate-n carmin,
Pe acestea le văd, le aud, le trăiesc,
Dar mi-e dor visceral de-un decor mai... senin.

Nu e dorul de-azur, de un cer de cobalt,
Care e uneori dureros de-arzător,
Ci un dor strâns legat de seninul înalt
Cultivat intensiv pe-al trăirii ogor.

E seninul din ochi (în tramvai, la ghișeu),
De pe chipuri din jur radiind luminos,
Un senin cum îl vrea pentru noi Dumnezeu
Și în care oricând totul pare frumos.

Frunți senine aș vrea să privesc împrejur,
Și în gesturi același senin să-ntâlnesc,
Împreună trasând al iubirii contur
Să vedem cum senin cu senin se-mpletesc.

Doamne, toarnă seninul divin peste noi,
Plini de el să uităm de trecutul scrâșnit,
De priviri cu săgeți, de-mproșcări cu noroi,
Dând vieții alt sens prin seninul... trăit.

Siegen, 3 august, 2025