Dor de poezie

Mă răscoleşte versul, cu dorinţa
De-a evada din mine, de-a fi scris,
Dar sunt zăgăzuit de neputinţa
De-al îmbrăca în strai de paradis.

Se îmbulzec şuvoaie de cuvinte
Şi spumegă lovindu-se de dig,
Dorind să curgă viu în imnuri sfinte
Iar eu, neputincios, mă rog şi strig:

Părinte-al îndurărilor divine,
La Tine îndrăznesc acum, ca fiu:
Dacă ai pus atâta cer în mine
Dă-mi şi putere despre el să scriu!

Ai pus în mine dragoste şi pace,
Dar despre ele, Doamne,- cum să tac?
Învaţă-mă, Părinte, cum se face
Ca în cuvinte calde să le-mbrac.

Tu eşti din veşnicii, eşti Necuprinsul
Şi te descoperi lumii, celor vii,
Prin ceea ce-ai creat pe tot întinsul,
Dar vrem să Te vedem şi-n poezii.

Dă-mi, Doamne, forţa de-a struni cuvântul
Şi cu iubire să-l înnobilez,
Să Te cunoască şi prin vers pământul,
Un vers cu focul dragostei în miez.

Vreau să-mpletesc dantelării măiastre
Punând cuvintele pe canava,
Lansându-le apoi în zbor spre astre,
Înaripate pentru slava Ta.

Dă-mi scânteiere vie în cuvinte
Ca, înmuind condeiul în napalm,
Să scriu cu foc, cu clocot, vers fierbinte
Sau fă-mă, Doamne, chiar pe mine psalm!


Amin
Vulcan, 6 martie 2013